Introducere
Urologia este specialitatea medicală care se ocupă cu diagnosticarea, tratamentul și monitorizarea postterapeutică a afecțiunilor sistemului urinar (rinichi, uretere, vezică urinară, uretră) atât la bărbați, cât și la femei, precum și a problemelor organelor genitale masculine (prostată, penis, testicule, epididim).
Centrul de competență urologică de la Băneasa Tumor Center Hospital este conceput să ofere pacienților o abordare integrată completă, multidisciplinară, care acoperă toate domeniile urologice.
Principalele beneficii pentru pacient ale abordării noastre integrate:
Departamentul de chirurgie urologică de la Băneasa Hospital este coordonat de Dr. Alexandru Leonida Goman, medic primar urologie, cu supraspecializări în uro-oncologie, chirurgie robotică și chirurgie reconstructivă de tract urinar superior.
Echipele noastre realizează o gamă vastă de proceduri pentru diagnosticarea și tratarea afecțiunilor urologice maligne sau benigne și pentru reconstrucția funcțională sau estetică a organelor operate:
1. Chirurgie oncologică
Echipele operatorii sunt conduse de Dr. Alexandru Leonida Goman, Dr. Mihai Dumitrache și Dr. Gabriel Predoiu.
Prostatectomie (îndepărtarea parțială sau totală a prostatei)
Prostatectomia radicală este o intervenție chirurgicală urologică majoră care implică îndepărtarea chirurgicală completă a glandei prostatice și a țesuturilor din imediata vecinătate. Mai exact, chirurgul extirpă prostata în întregime (inclusiv capsula ei), veziculele seminale (glande care ajută la producerea materialului seminal) și, în funcție de stadiul bolii, ganglionii limfatici pelvini.
Scopul procedurii este curativ (de vindecare), prin eliminarea completă a țesutului malign din organism. Operația poate fi realizată prin trei metode principale:
Pentru ce afecțiuni se realizează prostatectomia?
Prostatectomia radicală nu este o operație de rutină pentru orice problemă a prostatei, ci are o indicație specifică și majoră: cancerul de prostată localizat sau local avansat. Aceasta este principala afecțiune pentru care se efectuează operația. Prostatectomia se recomandă pacienților la care tumora malignă este limitată la interiorul glandei prostatice (sau cu extindere minimă în afara ei) și nu a produs metastaze în alte părți ale corpului. De obicei se face la pacienții care au o stare de sănătate bună și o speranță de viață de cel puțin 10-15 ani, cărora le oferă cea mai mare șansă de vindecare completă a cancerului.
Cistectomie radicală (extirparea totală a vezicii urinare)
Cistectomia radicală este o intervenție chirurgicală urologică majoră și complexă care constă în îndepărtarea completă a vezicii urinare împreună cu țesuturile și organele învecinate care ar putea fi afectate de boală. Deoarece vezica este eliminată, operația include obligatoriu și o etapă de reconstrucție (derivație urinară) pentru a crea o nouă cale prin care urina să fie stocată și eliminată din organism.
Amploarea cistectomiei diferă în funcție de sexul pacientului:
- La bărbați: se îndepărtează vezica urinară, prostata și veziculele seminale.
- La femei: se îndepărtează vezica urinară, de obicei împreună cu uterul, ovarele, trompele uterine și o porțiune din peretele anterior al vaginului.
- La ambele sexe: se extirpă și ganglionii limfatici din regiunea pelviană (limfadenectomie pelvină) pentru a preveni sau evalua răspândirea bolii.
La fel ca prostatectomia, cistectomia poate fi realizată prin chirurgie deschisă clasică, laparoscopică sau robotică.
Pentru ce afecțiuni se efectuează cistectomia?
Cistectomia radicală este o operație cu un impact semnificativ asupra stilului de viață și se realizează doar pentru tratamentul unor afecțiuni grave:
- Cancer de vezică urinară musculo-invaziv. Este principala indicație și cea pentru care cistectomia reprezintă standardul de tratament. Operația se face când tumora malignă a depășit stratul superficial al vezicii (mucoasa) și a invadat peretele muscular profund și există un risc ridicat ca boala să se răspândească în alte părți ale corpului.
- Cancer de vezică urinară non-invaziv (superficial) cu risc crescut. Cistectomia se recomandă în cazurile în care cancerul recidivează rapid, se răspândește pe suprafețe mari sau nu răspunde la tratamentele conservatoare locale (cum ar fi instilațiile intravezicale cu vaccin BCG sau chimioterapie).
- Afecțiuni benigne severe (non-canceroase). Foarte rar, cistectomia este folosită ca ultimă soluție pentru condiții care distrug complet funcția vezicii și provoacă sângerări masive sau dureri insuportabile. Printre aceste afecțiuni se numără cistita de iradiere severă (după radioterapie), cistita interstițială refractară la orice tratament, fistulele complexe de tract urinar fără soluție chirurgicală reconstructivă sau malformații congenitale grave.
Nefrectomie (extirparea parțială sau totală a unui rinichi)
Nefrectomia este intervenția chirurgicală urologică prin care se îndepărtează o parte sau întregul rinichi. În funcție de extinderea, localizarea și stadiul bolii, chirurgul poate opta pentru una dintre cele două abordări majore:
La fel ca prostatectomia și cistectomia, nefrectomia poate fi efectuată prin chirurgie deschisă, laparoscopică sau robotică. Robotul chirurgical da Vinci Xi este deosebit de util în cazul nefrectomiei parțiale, deoarece oferă chirurgului precizia și viteza necesare pentru a exciza tumora și a coase rinichiul rapid, scurtând timpul în care fluxul de sânge este oprit.
Pentru ce afecțiuni se realizează nefrectomia?
Nefrectomia este indicată atât pentru afecțiuni maligne, cât și pentru anumite probleme benigne severe:
- Cancer renal (carcinom cu celule renale). Este cea mai frecventă situație.
- Nefrectomia parțială este tratamentul de elecție (standardul de aur) pentru tumorile renale mici (de obicei sub 4-7 cm) și bine delimitate. Prin păstrarea funcției renale, pacientul are un risc mult mai mic de a dezvolta o boală cronică de rinichi sau de a avea nevoie de dializă în viitor.
- Nefrectomia radicală este necesară atunci când tumora este foarte mare, când este localizată central (implicând vasele mari de sânge din interiorul rinichiului) sau când cancerul a distrus complet structura organului.
- Tumori renale benigne. Unele formațiuni necanceroase (cum ar fi angiomiolipoamele voluminoase sau oncocitoamele) pot crește semnificativ, provocând durere sau prezentând un risc major de sângerare spontană (hemoragie). În aceste cazuri se preferă de obicei o nefrectomie parțială.
- Afecțiuni non-canceroase severe (rinichi distrus/nefuncțional). Uneori un rinichi își pierde complet funcția și devine o sursă de probleme (dureri, hipertensiune arterială severă sau infecții). Cauzele deteriorării pot include:
- Infecții cronice severe și netratate corespunzător.
- Litiază renală extremă (pietre mari, de tip coraliform, care blochează și distrug rinichiul).
- Traumatisme renale majore (accidente grave cu sângerare incontrolabilă).
- Malformații congenitale care fac rinichiul nefuncțional încă de la naștere.
Pentru aceste afecțiuni severe benigne se practică adesea nefrectomia simplă, care este o formă de nefrectomie totală, dar fără extirparea ganglionilor sau a țesuturilor extinse ca la operația radicală).
Orhiectomie radicală pe cale inghinală – îndepărtarea unui testicul prin incizie în zona inghinală
Orhiectomia radicală (numită și orhidectomie sau orhiectomie inghinală) este intervenția chirurgicală urologică prin care se îndepărtează complet un testicul împreună cu întregul său funicul spermatic (cordonul care conține vasele de sânge, nervii și canalul deferent).
Spre deosebire de alte operații asupra organelor genitale masculine, un detaliu important al orhiectomiei radicale este abordul inghinal. Chirurgul nu face incizia în scrot, ci în zona inghinală (partea inferioară a abdomenului, deasupra osului pubian). Testiculul este împins în sus din scrot și extras prin incizia inghinală. Această metodă este vitală din punct de vedere oncologic, deoarece tăierea directă a scrotului ar putea modifica drenajul limfatic și ar crește riscul de răspândire a celulelor canceroase.
În timpul aceleiași intervenții, la cererea pacientului, chirurgul poate introduce în scrot o proteză testiculară (implant testicular) din silicon, pentru a reface aspectul estetic normal.
Pentru ce afecțiuni se realizează orhiectomia?
Spre deosebire de alte variante ale acestei operații, orhiectomia radicală are o singură indicație medicală majoră și strictă: cancerul testicular (tumorile testiculare maligne). În astfel de cazuri orihiectomia este procedura standard, reprezentând primul pas atât pentru diagnostic, cât și pentru tratament. Deoarece biopsierea directă a unui testicul suspect de cancer este contraindicată (există un risc uriaș de a disemina tumora), testiculul este îndepărtat în întregime pe baza suspiciunilor ecografice și a markerilor tumorali din sânge. După extirpare, testiculul este trimis la laboratorul de anatomie patologică pentru a se stabili cu exactitate tipul de cancer (ex. seminom, carcinom embrionar, teratom etc.) și stadiul bolii.
Pentru alte probleme (cum ar fi traumatismele testiculare severe, torsiunea testiculară neglijată cu necroză, infecțiile grave sau suprimarea producției de testosteron în tratamentul cancerului de prostată avansat), se efectuează o orhiectomie simplă. Operația se face printr-o tăietură pe scrot și nu necesită îndepărtarea completă a cordonului spermatic sus până în canalul inghinal.
Penectomie (îndepărtarea parțială sau totală a penisului)
Penectomia este o intervenție chirurgicală urologică rară și cu un impact emoțional și fizic profund. Operația constă în amputarea unei părți sau a întregului penis. În funcție de extinderea bolii, operația poate fi:
În ambele variante, mai ales dacă este vorba de o afecțiune malignă, operația este uneori însoțită de extirparea ganglionilor limfatici din zona inghinală și, în funcție de stadializarea tumorii, de extirparea ganglionilor limfatici din regiunea pelvină pentru a preveni sau opri răspândirea bolii.
Pentru ce afecțiuni se efectuează penectomia?
Această operație extremă se face doar în situații grave:
- Cancer de penis (carcinom penian). Aceasta este indicația principală pentru penectomie. Majoritatea cancerelor peniene încep la nivelul pielii sau al prepuțului și pot invada rapid țesuturile spongioase din interior.
- Penectomia parțială se efectuează pentru tumorile care sunt localizate spre vârful penisului și nu au invadat profund țesuturile de la bază.
- Penectomia radicală este necesară în cazurile avansate, când tumora este voluminoasă, infiltrează profund corpul penisului sau se apropie de baza lui și nu mai poate fi extirpată în siguranță printr-o rezecție parțială.
- Traumatisme severe sau distrugeri tisulare masive. Foarte rar, penectomia (de obicei parțială) devine o intervenție de salvare în afecțiuni benigne. Operația se poate face însă în caz de amputații traumatice ireparabile (accidente grave), arsuri profunde, degerături severe sau infecții agresive care necrozează (omoară) țesutul, cum ar fi stadiile avansate ale gangrenei Fournier, când țesutul mort trebuie îndepărtat urgent pentru a preveni o infecție generalizată (sepsis) fatală.
Suprarenalectomie (extirparea glandei suprarenale)
Suprarenalectomia este intervenția chirurgicală prin care se îndepărtează o glandă suprarenală (suprarenalectomie unilaterală) sau ambele (suprarenalectomie bilaterală). Aceste glande mici, de formă triunghiulară, sunt situate deasupra fiecărui rinichi și au un rol vital în sistemul endocrin, producând hormoni esențiali (precum cortizolul, adrenalina și aldosteronul) care reglează metabolismul, sistemul imunitar, tensiunea arterială și răspunsul la stres.
În prezent operația se realizează predominant prin tehnici minim invazive, dar abordarea depinde de mărimea și natura tumorii:
Pentru ce afecțiuni se efectuează suprarenalectomia?
Operația este indicată în principal atunci când în zona glandei suprarenale se dezvoltă formațiuni tumorale (noduli) care fie produc hormoni în exces și dereglează grav organismul, fie sunt maligne (canceroase) sau au potențial de a deveni maligne:
- Tumori secretante de hormoni (de cele mai multe ori sunt tumori benigne). Acestea sunt afecțiuni în care glanda produce o cantitate toxică de hormoni. Cele mai frecvente sunt:
- Feocromocitomul. Tumora secretă excesiv adrenalină și noradrenalină, provocând crize severe de hipertensiune arterială, palpitații și transpirație.
- Sindromul Cushing (adenom secretant de cortizol). Tumora produce prea mult cortizol și provoacă obezitate centrală, slăbiciune musculară, diabet și hipertensiune.
- Sindromul Conn (aldosteronom). Tumora secretă aldosteron în exces, ceea ce cauzează hipertensiune arterială severă și un nivel periculos de scăzut al potasiului în sânge.
- Cancer corticosuprarenalian (carcinom suprarenalian). Tumoră malignă primară rară, dar foarte agresivă, care necesită îndepărtarea completă și urgentă a glandei, adesea prin chirurgie deschisă.
- Metastaze suprarenaliene. Uneori cancerele care au pornit din alte organe (cel mai des cancerul de plămân, de sân, de rinichi sau melanomul) se răspândesc și formează tumori secundare în glanda suprarenală.
- Incidentaloame suspecte. Tumori descoperite întâmplător în timpul unui RMN sau CT efectuat pentru o altă problemă. Chiar dacă nu secretă hormoni, dacă formațiunea este mare (de regulă peste 4-5 cm) sau crește rapid la reevaluări, se recomandă extirparea ei pentru a elimina riscul unui cancer ascuns.
Notă importantă: corpul uman are o capacitate excelentă de adaptare. Dacă se îndepărtează o singură glandă suprarenală, cealaltă va prelua în totalitate funcția de producere a hormonilor, iar pacientul va duce o viață normală. Totuși, dacă afecțiunea necesită extirparea ambelor glande (suprarenalectomie bilaterală), pacientul va trebui să urmeze o terapie de substituție hormonală (medicamente zilnice) pentru tot restul vieții, deoarece acești hormoni sunt esențiali pentru supraviețuire.
Limfadenectomie retroperitoneală (extirparea ganglionilor limfatici din jurul vaselor mari: aorta și vena cavă inferioară)
Limfadenectomia retroperitoneală (cunoscută și sub acronimul englezesc RPLND – Retroperitoneal Lymph Node Dissection) este o intervenție chirurgicală urologică și oncologică majoră și extrem de complexă. Operația presupune îndepărtarea sistematică a ganglionilor limfatici situați în spațiul retroperitoneal (în partea din spate a cavității abdominale), în jurul vaselor mari de sânge ale corpului: aorta abdominală și vena cavă inferioară.
Operația poate fi realizată prin mai multe abordări:
Un factor esențial în realizarea operației la bărbații tineri este utilizarea tehnicilor de conservare a nervilor (nerve-sparing). Chirurgul identifică și protejează cu atenție rețeaua de nervi simpatici din această zonă, care este responsabilă de ejaculare, încercând astfel să păstreze fertilitatea pacientului.
Pentru ce afecțiuni se realizează limfadenectomia retroperitoneală?
Limfadenectomia retroperitoneală este o procedură indicată aproape exclusiv în context oncologic (pentru tratamentul cancerului):
- Cancer testicular (tumori cu celule germinale). Este indicația cea mai frecventă. Limfa de la nivelul testiculelor drenează direct în ganglionii retroperitoneali. Prin urmare, cancerul testicular se răspândește (metastazează) mai întâi aici.
- Operația se face în stadii incipiente (în special pentru tumorile non-seminomatoase) pentru a curăța micrometastazele nedetectabile imagistic și a vindeca boala.
- Limfadenectomia retroperitoneală se mai poate face și după chimioterapie, pentru a îndepărta orice mase tumorale sau ganglioni reziduali care au rămas după tratamentul medicamentos (indiferent dacă sunt celule moarte, teratom sau cancer activ).
- Alte tipuri de cancere urologice. Deși mai puțin frecventă ca procedură principală, extirparea ganglionilor retroperitoneali poate face parte din operații mai ample pentru stadializarea sau tratamentul cancerului renal avansat sau în cazul unor sarcoame retroperitoneale (tumori ale țesuturilor moi din această zonă).
Notă importantă: deoarece se desfășoară pe peretele aortei și al venei cave inferioare, operația necesită o precizie chirurgicală extremă pentru a evita sângerările majore. Iar dacă nervii nu pot fi salvați din cauza extinderii tumorii, pacientul se poate confrunta cu ejaculare retrogradă (sperma ajunge în vezica urinară în loc să iasă în exterior), motiv pentru care se recomandă conservarea spermei la o bancă de spermă înainte de operație.
Limfadenectomie inghino-femurală (extirparea ganglionilor limfatici din regiunile inghinală și femurală)
Limfadenectomia inghino-femurală este o intervenție chirurgicală care constă în îndepărtarea ganglionilor limfatici situați în regiunea inghinală (pliul inghinal) și în partea superioară a coapsei (regiunea femurală). Acești ganglioni acționează ca niște filtre pentru lichidul limfatic care provine de la membrele inferioare, perineu și organele genitale externe.
Operația poate fi unilaterală (pe o singură parte) sau bilaterală (pe ambele părți) și este împărțită în două etape, în funcție de profunzime:
Intervenția se realizează prin chirurgie deschisă, folosind o incizie clasică în zona inghinală.
Pentru ce afecțiuni se efectuează?
Limfadenectomia inghino-femurală este o intervenție cu rol oncologic (destinată tratării cancerului). Nu se realizează pentru afecțiuni benigne, ci este indicată atunci când există riscul sau certitudinea că o tumoră malignă s-a răspândit (a metastazat) pe cale limfatică în această zonă. Procedura se face în cazuri de:
- Cancer de penis (carcinom penian). Este una dintre cele mai frecvente indicații în urologie. Deoarece în ganglionii inghinali se drenează limfa din penis, îndepărtarea lor este crucială atât pentru a stabili stadiul exact al bolii, cât și pentru a oferi pacientului o șansă reală de vindecare (limfadenectomia inghino-femurală se face adesea la scurt timp după penectomie).
- Melanom malign și cancere de piele severe. Operația se recomandă când un cancer de piele agresiv, localizat pe picior, pe partea inferioară a trunchiului sau în zona anală ori genitală s-a răspândit la ganglionii regionali.
- Cancer uretral (mai rar). În anumite stadii avansate ale acestui tip de cancer, ganglionii inghinali pot fi invadați și necesită extirpare.
Notă importantă: limfadenectomia inghino-femurală este cunoscută pentru un risc mai ridicat de complicații postoperatorii în comparație cu alte operații. Deoarece căile normale de drenaj limfatic se întrerup, pacienții se pot confrunta frecvent cu acumularea de lichid sub piele (limfocel), vindecarea întârziată a marginilor plăgii sau umflarea cronică a piciorului afectat (limfedem). Purtarea ciorapilor compresivi și drenajul limfatic sunt adesea necesare pe termen lung.
Nefroureterectomie radicală (extirparea rinichiului și ureterului)
Nefroureterectomia radicală este o intervenție chirurgicală urologică majoră și complexă, care implică îndepărtarea completă a unui rinichi, a întregului ureter aferent (tubul care transportă urina de la rinichi la vezică) și a unei mici porțiuni din peretele vezicii urinare unde este conectat ureterul (colereta vezicală).
Spre deosebire de nefrectomia radicală (unde se scoate doar rinichiul), nefroureterectomia radicală include și excizia completă a ureterului până la nivelul vezicii. Operația se face preponderent pentru tumori situate pe calea urinară superioară; dacă ureterul nu ar fi total îndepărtat, ar exista un risc extrem de mare ca boala să recidiveze în porțiunea rămasă.
La fel ca alte intervenții urologice complexe, operația poate fi realizată în trei moduri:
În ce cazuri se poate face o nefroureterectomie radicală?
Operația se folosește pentru tratarea afecțiunilor severe ale tractului urinar superior:
- Cancer urotelial al tractului urinar superior (carcinom cu celule tranziționale). În tratamentul acestei boli nefroureterectomia radicală este standardul de aur. Afecțiunea nu se dezvoltă în „carnea” (parenchimul) rinichiului, ci în mucoasa care căptușește sistemul de colectare a urinei din interiorul rinichiului (bazinet/pelvis renal) sau din interiorul ureterului. Deoarece această mucoasă (uroteliul) este identică pe tot traseul de la rinichi până la vezică, îndepărtarea întregului tract pe partea afectată este unica modalitate sigură de a elimina complet riscul de răspândire.
- Tumori uroteliale benigne voluminoase sau recurente. Operația se poate face în cazuri rare, când apar formațiuni necanceroase masive ale uroteliului care blochează complet rinichiul și nu pot fi distruse prin tratamente endoscopice (cu laser).
- Boli benigne distructive severe. În cazuri excepționale, un rinichi complet distrus și nefuncțional, asociat cu un ureter grav afectat pe toată lungimea (de exemplu, din cauza tuberculozei urogenitale extinse, a stricturilor severe multiple sau a infecțiilor cronice), poate impune o nefroureterectomie radicală.
Rezecție transuretrală de tumoră vezicală (TURV sau TURBT)
Rezecția transuretrală a tumorii vezicale (numită și TURV – transurethral resection of bladder tumor sau TURBT – transurethral resection of vesical tumor) este o intervenție chirurgicală urologică minim invazivă, care se face endoscopic. Operația este prima și cea mai importantă etapă pentru diagnosticul de certitudine și se folosește pentru tratamentul formațiunilor anormale din interiorul vezicii urinare.
Spre deosebire de chirurgia deschisă, intervenția endoscopică nu presupune nicio tăietură pe piele. Operația se desfășoară astfel:
- Chirurgul introduce un instrument special numit rezectoscop (un tub subțire dotat cu sursă de lumină, cameră video și o ansă electrică sau laser) direct prin uretră (canalul prin care se elimină urina) până în interiorul vezicii.
- Odată vizualizată formațiunea suspectă, chirurgul folosește ansa electrică pentru a tăia (rezeca) tumora în fragmente mici, strat cu strat, îndepărtând-o de pe peretele vezicii.
- Simultan, vasele de sânge sunt cauterizate pentru a opri sângerarea.
- Fragmentele de țesut extrase sunt trimise la laboratorul de anatomie patologică (pentru biopsie), care va stabili natura celulelor și profunzimea invaziei.
Pentru ce afecțiuni se utilizează rezecția transuretrală a tumorii vezicale?
TURV este procedura standard de aur (linia întâi de intervenție) pentru evaluarea oricărei suspiciuni de masă vezicală și se efectuează pentru:
- Cancer de vezică urinară non-invaziv (superficial). Aceasta este principala afecțiune în care se recomandă TURV. Dacă tumora este limitată la suprafața internă a vezicii (în mucoasă sau submucoasă) și nu a ajuns la mușchi, TURV poate fi o procedură curativă (elimină complet cancerul).
- Diagnosticul și stadializarea tumorilor. Orice polip sau excrescență descoperită în vezică la o ecografie, tomografie sau cistoscopie trebuie rezecată prin TURV. Rezultatul biopsiei va dicta planul de tratament ulterior, arătând cât de agresiv este cancerul și cât de adânc a pătruns în peretele vezicii.
Notă importantă: dacă rezultatul biopsiei arată că celulele maligne au invadat stratul muscular profund al vezicii (cancer musculo-invaziv), operația TURV devine doar o procedură de diagnosticare. Pentru vindecare va fi necesară o intervenție mult mai amplă, și anume cistectomia radicală (îndepărtarea întregii vezici).
Vaporizare laser de tumoră a căii urinare superioare
Vaporizarea laser a tumorilor de cale urinară superioară este o intervenție chirurgicală urologică modernă (endourologică), minim invazivă, fără tăieturi pe piele. Scopul operației este distrugerea tumorilor localizate în ureter (tubul care leagă rinichiul de vezică) sau în rinichi (în bazinete și calice renale).
Procedura se desfășoară astfel:
- Medicul introduce un instrument foarte subțire și maleabil, numit ureteroscop flexibil, prin căile naturale ale corpului (intră prin uretră, traversează vezica urinară și urcă pe ureter până la rinichi).
- După ce tumora este identificată vizual pe un monitor de înaltă rezoluție, medicul introduce prin ureteroscop o fibră laser microscopică (laser Thulium).
- Energia emisă de laser este folosită pentru a „vaporiza“ (a arde și dezintegra complet) și a coagula celulele tumorale, strat cu strat, oprind sângerarea.
Pentru ce afecțiuni se realizează vaporizarea laser?
Procedura constituie o abordare conservatoare (salvează rinichiul) și adesea este o alternativă la nefroureterectomia radicală (care presupune extirparea întregului rinichi și a ureterului). Operația se face pentru:
- Cancer urotelial de cale urinară superioară în stadiu incipient. Este indicația principală. Procedura se folosește pentru tumorile mici (de obicei sub 2 cm), cu aspect superficial (neinvazive) și care la biopsie au dovedit agresivitate scăzută (low-grade).
- Pacienți cu necesitate absolută de conservare a funcției renale. Intervenția se efectuează când extirparea rinichiului ar condamna pacientul la dializă, și anume în cazurile de:
- pacienți cu un singur rinichi funcțional (din naștere sau în urma unei alte operații).
- tumori uroteliale bilaterale (în ambii rinichi simultan).
- insuficiență renală cronică preexistentă.
- Pacienți cu risc chirurgical extrem de ridicat. Persoanele în vârstă sau cele cu afecțiuni cardiovasculare ori respiratorii severe, care nu ar putea supraviețui unei anestezii și unei operații majore deschise, pot beneficia de această tehnică mult mai blândă, cu o recuperare rapidă (1-2 zile).
- Tumori benigne (situații rare). Uneori polipii uroteliali benigni care sângerează sau blochează fluxul urinei pot fi vaporizați în același mod.
- Complicații după intervenții pentru pietre la rinichi (iatrogene). Astfel de situații apar ca urmare a cicatrizării țesutului după operații endoscopice (ureteroscopii) repetate pentru spargerea calculilor sau din cauza unor pietre care au stat blocate prea mult timp și au distrus peretele ureterului.
Notă importantă: spre deosebire de îndepărtarea completă a rinichiului, vaporizarea laser a tumorii uroteliale are risc ridicat de recidivă (reapariție a cancerului în aceeași zonă sau în vecinătate). Pacienții care optează pentru această intervenție trebuie să fie de acord cu un program de monitorizare postoperatorie foarte strict, care implică ureteroscopii de control repetate la fiecare câteva luni.
2. Chirurgie reconstructivă de tract urinar superior – operații laparoscopice, robotice și clasice de reconstrucții ureterale
Echipele operatorii sunt conduse de Dr. Alexandru Leonida Goman și Dr. Gabriel Predoiu, chirurgi a căror experiență însumată depășește 300 de intervenții doar în ultimii 5 ani.
Reimplantare ureterală prin tehnica Lich-Gregoir
Reimplantarea ureterală prin tehnica Lich-Gregoir este o intervenție chirurgicală urologică delicată și foarte eficientă care are ca scop corectarea modului în care ureterul (tubul care transportă urina de la rinichi) se conectează la vezica urinară.
Spre deosebire de alte metode clasice de reimplantare, tehnica Lich-Gregoir se face prin abord extravezical. Asta înseamnă că chirurgul nu trebuie să taie și să deschidă vezica urinară pentru a lucra în interiorul ei. Procedura se desfășoară astfel:
- Chirurgul face o incizie pe fața exterioară a vezicii, tăind doar stratul muscular (mușchiul detrusor), dar lăsând mucoasa internă intactă (cu excepția unei mici incizii unde va fi atașat ureterul), creând astfel un fel de șanț.
- Medicul așază ureterul în acest șanț.
- Marginile mușchiului vezical sunt cusute la loc peste ureter.
Prin această manevră se creează un tunel muscular lung care acționează ca o supapă (sau valvă) unidirecțională. Când vezica se umple cu urină, presiunea din interior împinge mucoasa contra ureterului din tunel închizându-l și împiedicând astfel urina să se întoarcă spre rinichi.
La Băneasa Hospital această operație se realizează în proporție de 95% din cazuri laparoscopic sau laparoscopic asistat robotic, ceea ce asigură pacienților o recuperare foarte rapidă.
În ce situații se realizează reimplantarea ureterală prin tehnica Lich-Gregoir?
Tehnica Lich-Gregoir este considerată o soluție de top pentru restabilirea circuitului urinar normal și se efectuează în principal pentru următoarele afecțiuni:
- Reflux vezico-ureteral (RVU). Aceasta este indicația principală, întâlnită frecvent la copii (ca defect din naștere), dar și la adulți. La acești pacienți valva naturală dintre ureter și vezică nu funcționează, ceea ce face ca urina să urce înapoi spre rinichi. Acest lucru provoacă infecții urinare severe și repetate (pielonefrite) și în timp poate distruge funcția rinichiului. Tehnica Lich-Gregoir corectează definitiv acest defect mecanic cu o rată de succes de peste 95%.
- Fistule ureterale. Constau într-o comunicare (o legătură sau un canal) anormală între un ureter (tubul care transportă urina de la rinichi la vezica urinară) și un alt organ din vecinătate sau cu cavitatea peritoneala (ultima situație reprezintă o urgență chirurgicală). Din cauza deschizăturii anormale, fluxul natural al urinei este deviat. În loc să ajungă în vezica urinară pentru a fi stocată și eliminată controlat, urina se scurge constant prin această cale falsă. Acest lucru provoacă un disconfort major pentru pacient, pierderi involuntare de urină și un risc foarte ridicat de infecții severe.
În marea majoritate a cazurilor, fistulele ureterale nu apar de la sine, ci sunt iatrogene (rezultatul nedorit al unei proceduri medicale), apărând ca o complicație în urma unor intervenții chirurgicale complexe în zona pelvisului (în special operații ginecologice precum histerectomia), a radioterapiei pentru cancere pelvine sau a unor traumatisme abdominale majore.
Tipuri de fistule:
- fistulă uretero-vaginală (comunicare între ureter și vagin);
- fistulă uretero-enterală (comunicare între ureter și un segment al tubului digestiv);
- fistulă ureterală cu uroperitoneu (o breșă în peretele ureterului cu scurgerea urinei în cavitatea peritoneală – situație care necesită corectare chirurgicală urgentă).
- Stenoze (îngustări) ale ureterului distal. Uneori capătul ureterului se blochează din cauza unor cicatrici postoperatorii, pietre sau inflamații. În astfel de cazuri trebuie tăiată porțiunea bolnavă și capătul sănătos se implantează în vezică.
- Tumori ureterale (cancer urotelial). Când pacientul are o tumoră malignă localizată pe porțiunea inferioară a ureterului, chirurgul trebuie să taie și să îndepărteze acel segment de ureter (ureterectomie segmentară) pentru a elimina cancerul.
- Endometrioză profundă. În cazurile severe țesutul endometrial poate invada peretele ureterului, distrugându-l. Porțiunea respectivă trebuie excizată.
- Complicații după intervenții pentru pietre la rinichi (iatrogene). Majoritatea sunt stenoze care apar ca urmare a cicatrizării țesutului după operații endoscopice repetate (ureteroscopii) pentru spargerea calculilor sau din cauza unor pietre care au stat blocate prea mult timp și au distrus peretele ureterului.
Reimplantare ureterală cu lambou Boari
Reimplantarea ureterală cu lambou Boari este o intervenție chirurgicală urologică de reconstrucție foarte complexă și ingenioasă. Se folosește pentru refacerea continuității tractului urinar atunci când o porțiune lungă din partea inferioară sau mijlocie a ureterului a fost distrusă sau îndepărtată, iar capătul rămas este prea scurt pentru a ajunge la vezica urinară.
Prin tehnica Boari se rezolvă problema lungimii ureterului. Intervenția decurge astfel:
- Chirurgul taie un lambou (o fâșie trapezoidală) din peretele vezicii urinare, lăsând baza fâșiei atașată pentru a menține alimentarea cu sânge.
- Lamboul este tras în sus (spre rinichi) și rulat pe lungime pentru a forma un tub. Practic, chirurgul creează o prelungire a vezicii care acționează ca un nou ureter.
- Capătul ureterului natural rămas este apoi cusut la capătul superior al noului tub.
În general, operația se face prin chirurgie deschisă, dar la Băneasa Tumor Center Hospital se poate realiza și prin chirurgie laparoscopică sau robotică.
În ce situații se folosește reimplantarea ureterală cu lambou Boari?
Tehnica Boari este o soluție de salvare pentru defectele ureterale lungi (10-15 centimetri) și se efectuează în cazurile de:
- Fistule ureterale;
- Stenoze ale ureterului distal;
- Tumori ureterale (cancer urotelial);
- Endometrioză profundă, în cazurile severe când țesutul endometrial invadează și distruge peretele ureterului;
- Complicații după intervenții pentru pietre la rinichi (iatrogene) care au avut ca efect distrugerea unei porțiuni din ureter.
Ureteroplastie cu grefă de mucoasă bucală
Ureteroplastia cu grefă de mucoasă bucală este o intervenție chirurgicală urologică de reconstrucție avansată și inovatoare. Scopul ei este să repare și să lărgească un segment îngustat (stenozat) al ureterului folosind o mică porțiune de țesut recoltat de pe partea interioară a obrazului pacientului.
Deoarece uroteliul (mucoasa care căptușește ureterul) este dificil de înlocuit, se folosește țesut din mucoasa bucală. Intervenția se desfășoară în două etape principale în aceeași sesiune operatorie:
- Recoltarea grefei. Echipa extrage o fâșie subțire de mucoasă din interiorul obrazului. Gura este un mediu care se vindecă uimitor de repede, așa că zona se reface de obicei fără probleme majore.
- Reconstrucția ureterului. Chirurgul taie pe lungime ureterul în zona îngustată, îl deschide și coase grefa astfel încât să lărgească tubul. Pentru ca grefa să se prindă și să primească suficient sânge, este învelită adesea cu un strat de grăsime din abdomen (epiploon, grăsime perirenală sau grăsime mezenterică).
La Băneasa Hospital ureteroplastia cu grefă de mucoasă bucală se realizează preponderent ca operație laparoscopică sau operație laparoscopică asistată robotic. Sistemul robotic Da Vinci Xi oferă precizia milimetrică necesară pentru a coase o grefă atât de fină pe un tub atât de mic ca ureterul.
Echipa de chirurgie reconstructivă a tractului urinar din cadrul Baneasa Tumor Center Hospital a efectuat această intervenție în premieră în România în 2022 și până în prezent a realizat cele mai multe intervenții de acest tip din țară.
În ce situații se face ureteroplastia cu grefă de mucoasă bucală?
- Stenoze ureterale lungi și complexe sau stenoze recidivate. Aceasta este indicația principală. Când cicatricea de pe ureter este prea lungă (de obicei între 2 și 6 cm) și se află în partea superioară sau mijlocie a ureterului (mai aproape de rinichi), lamboul Boari nu poate ajunge până acolo.
- Complicații după intervenții pentru pietre la rinichi (iatrogene) care au avut ca efect distrugerea unei porțiuni din ureter.
- Sindrom de joncțiune pielo-ureterală (SJPU) recidivant. Dacă pacientul a suferit deja o operație clasică pentru corectarea unui blocaj la ieșirea din rinichi (pieloplastie), dar blocajul a reapărut din cauza cicatricilor masive, grefa de mucoasă bucală este adesea singura modalitate de a reconstrui zona.
- Stenoze cauzate de radioterapie sau inflamații cronice. Radiațiile folosite pentru tratarea unor cancere sau infecțiile severe pot „arde“ și strânge ureterul pe porțiuni extinse.
Ureteroplastie cu grefă de mucoasă vezicală
Ureteroplastia cu grefă de mucoasă vezicală este o intervenție chirurgicală urologică de reconstrucție avansată, destinată salvării și reparării unui ureter grav îngustat (stenozat). Lărgirea ureterului se face prin adăugarea unei porțiuni de țesut numit uroteliu, recoltat din vezica urinară a pacientului. Avantajul major este că uroteliul este în mod natural adaptat să reziste la contactul permanent cu urina acidă, ceea ce reduce riscul de reacții inflamatorii.
Procedura se desfășoară în două etape:
- Recoltarea grefei. Chirurgul extrage o fâșie dreptunghiulară din vezica urinară și apoi închide zona (defectul rezultat). Întrucât porțiunea recoltată are o lățime mică (1,5-2 cm), capacitatea vezicii de a stoca urina nu este afectată semnificativ.
- Reconstrucția propriu-zisă. Ureterul este tăiat pe lungime în zona afectată și apoi deschis. Grefa se coase peste deschidere astfel încât diametrul tubului să se mărească și să permită urinei să curgă liber din nou spre vezică. Și acest tip de grefă este adesea învelită cu un strat de grăsime din abdomen (epiploon, grăsime perirenală sau grăsime mezenterică) pentru a se fixa și a primi destul sânge.
La fel ca alte plastii ureterale, operația de reconstrucție cu grefă de mucoasă vezicală se poate face prin chirurgie deschisă, laparoscopică sau robotică.
În ce situații se face ureteroplastie cu grefă de mucoasă vezicală?
Operația are rolul de a reface tractul urinar superior și este indicată atunci când ureterul și-a pierdut funcționalitatea pe o porțiune semnificativă. Astfel de situații pot fi:
- Stenoză ureterală lungă și complexă. Este principala indicație. Când cicatricea de pe ureter este prea întinsă si este nevoie de un material de augmentare (de lărgire).
- Complicații iatrogene (postoperatorii). Repararea ureterelor distruse în urma unor proceduri endoscopice repetate și complicate pentru extragerea pietrelor la rinichi (ureteroscopii în care peretele ureteral a suferit leziuni ischemice sau mecanice).
- Eșecul unor reconstrucții anterioare. Când pacientul a mai suferit operații de reparare a ureterului, dar s-au produs din nou blocaje din cauza țesutului cicatricial masiv.
- Stenoze cauzate de radioterapie sau inflamații cronice.
- Alternativă reconstructivă la grefa de mucoasă bucală. Se alege această variantă atunci când recoltarea din interiorul gurii nu este posibilă (din cauza unor afecțiuni stomatologice, leziuni bucale, radioterapie anterioară în zona capului/gâtului) sau când pacientul refuză abordul bucal.
Reconstrucție ureterală tip Monti
Reconstrucția ureterală tip Monti este o intervenție chirurgicală urologică de înaltă complexitate, concepută pentru a înlocui un segment lung de ureter distrus folosind o porțiune din intestinul pacientului.
Partea genială a procedurii este modul în care este remodelat țesutul. Spre deosebire de o înlocuire ureterală clasică (unde se izolează o porțiune lungă de intestin), tehnica Monti folosește un segment foarte scurt (de 2-2,5 cm) din intestinul subțire (ileon).
Operația se desfășoară astfel:
- Chirurgul taie și izolează un mic segment din ileon, păstrându-i intacte vasele de sânge care îl hrănesc (mezenterul).
- Segmentul (care arată ca un inel scurt) este tăiat pe o latură pentru a fi deschis și aplatizat ca un petic dreptunghiular.
- Peticul este apoi rulat și cusut pe direcția opusă (transversal). Rezultatul este un tub nou, mult mai lung (aprox. 6-7 cm) și cu un diametru mult mai mic, asemănător ureterului natural. Dacă defectul ureterului este foarte mare, chirurgul poate crea și uni două astfel de tuburi.
- Tubul nou format este cusut la un capăt de rinichi (sau de restul de ureter sănătos) și la celălalt capăt de vezica urinară.
La Băneasa Hospital procedura se poate realiza minim invaziv, prin operație robotică, sau prin chirurgie clasică.
În ce situații se recomandă reconstrucția ureterală tip Monti?
Operația Monti este considerată o soluție de salvare (de ultimă instanță) pentru a evita pierderea rinichiului (nefrectomia). Se efectuează pentru defecte ureterale masive, atunci când porțiunea lipsă sau distrusă este prea lungă pentru a fi reparată prin tehnici mai simple (cum ar fi lamboul Boari sau grefa bucală):
- Leziuni chirurgicale (iatrogene) extinse – extirparea accidentală sau necesară ori distrugerea unei mari părți din ureter în timpul unor operații oncologice, ginecologice sau vasculare extrem de complicate.
- Stenoze ureterale lungi și severe – blocaje pe porțiuni extinse cauzate de trecerea unor pietre masive, infecții cronice distructive (precum tuberculoza urinară) sau inflamații repetate.
- Complicații majore după radioterapie – Radiațiile folosite pentru tratarea cancerelor pelvine pot crea un țesut cicatricial dur, care strangulează și necrozează ureterul pe zone lungi.
- Fibroza retroperitoneală – o afecțiune rară, severă, în care în interiorul abdomenului se formează o masă de țesut fibros care înglobează și blochează ureterele.
- Eșecul unor reconstrucții ureterale anterioare.
Pieloplastie
Pieloplastia este o intervenție chirurgicală urologică reconstructivă de maximă importanță, care are ca scop deblocarea și refacerea fluxului normal al urinei de la rinichi către vezica urinară. Procedura constă în repararea joncțiunii pielo-ureterale (locul unde bazinetul, adică pâlnia colectoare a rinichiului, se îngustează și se continuă cu ureterul).
Cea mai utilizată tehnică este pieloplastia dezmembrată Anderson-Hynes, care se desfășoară astfel:
- Chirurgul taie și îndepărtează complet porțiunea de ureter și bazinet care este îngustată sau blocată (stenoza).
- Se remodelează bazinetul rămas (dacă este foarte dilatat, se taie excesul de țesut).
- Capătul sănătos al ureterului este cusut înapoi de bazinetul sănătos și astfel se creează o deschidere largă, în formă de pâlnie, care permite drenajul perfect al urinei.
- Chirurgul plasează în interiorul ureterului un tub subțire de silicon (stent JJ) care protejează sutura și ajută la vindecare, iar după 4-6 săptămâni este extras.
La Băneasa Tumor Center Hospital pieloplastia se realizează exclusiv prin operație robotică (cu sistemul Da Vinci Xi) sau operație laparoscopică.
Când se recomandă pieloplastia?
Principala indicație este sindromul de joncțiune pielo-ureterală (SJPU), afecțiune care se manifestă printr-un blocaj parțial sau total la ieșirea urinei din rinichi. Urina stagnează, dilatând rinichiul (hidronefroză) și provoacă dureri de spate (colici renale), mai ales după consumul de lichide.
Sindromul de joncțiune pielo-ureterală poate fi:
- Congenital (din naștere). Este cea mai frecventă situație, diagnosticată deseori la copii sau adulți tineri, apărută din cauza unei dezvoltări anormale a peretelui muscular al ureterului în acea zonă.
- Cauzat de vase aberante (încrucișate). Uneori o arteră suplimentară care irigă partea inferioară a rinichiului trece peste joncțiunea pielo-ureterală, apăsând pe ea și strangulând ureterul din exterior. În timpul pieloplastiei, ureterul este tăiat și mutat în fața acestui vas de sânge.
- Dobândit (secundar). Blocajul apare mai târziu în viață sub forma unui țesut cicatricial dur, format în urma trecerii unor pietre la rinichi, a unor infecții cronice severe sau a unor intervenții endoscopice anterioare.
Notă importantă: în sindromul de joncțiune pielo-ureterală pieloplastia salvează rinichiul. Dacă blocajul este lăsat netratat, presiunea crescută a urinei care stagnează va distruge treptat și ireversibil țesutul renal care filtrează sângele, ceea ce va duce atât la pierderea completă a rinichiului respectiv, cât și la apariția de pietre și infecții severe.
3. Chirurgie reconstructivă de tract urinar inferior
Intervențiile sunt realizate de Dr. Gabriel Predoiu (printre singurii chirurgi din România certificat oficial Boston Scientific), în colaborare cu Dr. Razvan Popescu și Dr. Alexandru Zamfira.
Uretroplastie anastomotică
Uretroplastia anastomotică este o intervenție chirurgicală urologică reconstructivă considerată standardul de aur în tratarea definitivă a anumitor blocaje apărute pe canalul urinar masculin. Scopul operației este eliminarea fizică a blocajului și restabilirea unui flux urinar normal.
Procedura se desfășoară astfel:
- Chirurgul abordează uretra, cel mai adesea printr-o incizie la nivelul perineului (zona dintre scrot și anus).
- Se identifică segmentul de uretră care este îngustat, rigid și plin de țesut fibros (cicatriceal).
- Segmentul bolnav este tăiat și îndepărtat.
- Capetele sănătoase rămase ale uretrei sunt cusute unul de celălalt (anastomoză cap la cap).
- Se montează o sondă urinară (cateter) care va fi menținută timp de 2-3 săptămâni pentru a proteja sutura de contactul cu urina până la vindecarea completă.
Spre deosebire de alte intervenții (cum ar fi dilatațiile sau tăierile endoscopice cu laserul), care doar lărgesc temporar cicatricea, uretroplastia anastomotică elimină complet țesutul bolnav. Rata de succes a operației este de 90-95%.
În ce situații este nevoie de uretroplastie anastomotică?
- Stenoze uretrale scurte – constituie indicația absolută. Operația se face pentru îngustări pe lungime mică (de regulă sub 2 centimetri). Dacă porțiunea excizată ar fi mai lungă de atât, coaserea capetelor ar crea o tensiune prea mare, ceea ce ar putea duce la curbarea penisului în timpul erecției sau la desfacerea suturii.
- Stenoze localizate în uretra bulbară. Uretra bulbară (porțiunea situată sub scrot) este zona ideală pentru această tehnică. Aici uretra este înconjurată de un mușchi spongios bine vascularizat și are o oarecare elasticitate care-i permite chirurgului să apropie capetele fără să le tensioneze după tăierea stenozei.
- Rupturi de uretră posttraumatice (traumatisme pelvine). Uretroplastia anastomotică este intervenția de elecție pentru pacienții care au suferit accidente grave (ex.: fracturi de bazin în urma unor accidente rutiere sau căderi de la înălțime). Aceste traumatisme pot rupe complet uretra membranoasă. După ce zona se stabilizează, uretroplastia anastomotică este folosită pentru a reconecta vezica sau prostata de restul uretrei sănătoase.
Notă importantă: uretroplastia anastomotică este contraindicată pentru stenozele uretrale lungi (peste 2-3 cm) sau cele situate în interiorul penisului (uretra peniană), deoarece chirurgul nu va putea trage de capete pentru a le uni. În astfel de cazuri se folosește altă tehnică: uretroplastia de substituție (lărgirea canalului folosind o grefă de mucoasă bucală).
Uretroplastie cu grefă de mucoasă bucală
Uretroplastia cu grefă de mucoasă bucală (sau uretroplastia de substituție) este o intervenție chirurgicală urologică de reconstrucție eficientă, folosită pentru a lărgi și repara o uretră care s-a îngustat sever. Deoarece segmentul blocat este prea lung pentru a fi pur și simplu tăiat și cusut cap la cap, chirurgul are nevoie de material suplimentar pentru a lărgi canalul.
Mucoasa bucală este materialul ideal: este obișnuită cu un mediu umed (saliva), nu are foliculi de păr care ar putea crește în interiorul uretrei și ar forma pietre, are o rețea excelentă de vase de sânge care o ajută să supraviețuiască mutării, iar zona donatoare din gură se vindecă uimitor de repede, cu disconfort minim pe termen lung.
Operația se desfășoară astfel:
- Recoltarea grefei. Se extrage o fâșie subțire de mucoasă din interiorul obrazului sau de sub buza pacientului.
- Reconstrucția uretrei. Canalul urinar este abordat (de obicei printr-o incizie în zona perineului sau pe penis) și tăiat pe lungime în zona îngustată. Grefa de mucoasă bucală este apoi cusută pe deschizătură pentru a mări diametrul uretrei. La final se pune o sondă urinară care se lasă 2-3 săptămâni, timp în care noul țesut se vindecă și se integrează.
În ce situații poate fi nevoie de ureteroplastie de substituție?
Procedura este considerată standardul de aur pentru blocajele extinse ale uretrei masculine și se folosește în cazuri de:
- Stenoze uretrale lungi (peste 2-3 cm). Aceasta este indicația principală. Când țesutul cicatriceal (stenoza) este prea întins, încercarea de a tăia zona bolnavă și a trage de capete pentru a le uni (uretroplastie anastomotică) ar duce la o curbare dureroasă a penisului sau la ruperea suturii. Grefa rezolvă problema lipsei de țesut.
- Stenoze ale uretrei peniene. În zona aflată în penis uretra este mai puțin elastică decât la baza organului (uretra bulbară). Prin urmare, majoritatea blocajelor de aici necesită lărgire cu grefă bucală.
- Lichen scleros (balanită xerotică obliterantă – BXO). Această afecțiune cronică a pielii inflamează și distruge treptat uretra, transformând-o într-un tub rigid și îngust. Nu se pot folosi grefe de piele din zona genitală (deoarece pielea este deja bolnavă), așadar mucoasa bucală este singura soluție viabilă.
- Stenoze iatrogene sau complexe. Îngustări apărute după menținerea prelungită a unei sonde urinare, după infecții repetate sau ca eșec al altor tratamente endoscopice (cum ar fi uretrotomia optică internă – tăierea stenozei cu laserul sau cu un cuțit rece, care adesea recidivează).
Tratamentul chirurgical al fistulei vezico-vaginale
Cura fistulei vezico-vaginale este o intervenție chirurgicală urologică de reconstrucție menită să închidă un orificiu anormal (fistulă) format între vezica urinară și vagin. Din cauza fistulei pacienta are o scurgere continuă, incontrolabilă și deranjantă de urină prin vagin.
Pașii principali ai operației:
- Decuparea (împrospătarea) marginilor cicatrizate ale fistulei.
- Separarea peretelui vezicii urinare de cel al vaginului.
- Coaserea separată a celor doi pereți în straturi suprapuse, fără tensiune. Uneori chirurgul poate adăuga între vezică și vagin un strat de țesut sănătos și bine vascularizat (un lambou de grăsime sau mușchi) pentru a sprijini vindecarea și a preveni recidiva.
La Băneasa Hospital această intervenție se poate face prin operație robotică sau laparoscopică.
În ce situații poate fi nevoie de tratamentul chirurgical al fistulei vezico-vaginale?
Operația se efectuează pentru a repara acest defect anatomic (fistula), care nu este o boală în sine, ci consecința unei traume asupra țesuturilor pelvine, cum ar fi:
- Complicații chirurgicale (iatrogene). Fistula apare de obicei ca urmare a unei leziuni accidentale a vezicii urinare în timpul unor operații pelvine majore, cel mai des în timpul histerectomiei (extirparea uterului).
- Traumatisme obstetricale (travaliu prelungit). În urma unei nașteri extrem de dificile și prelungite (mai ales când capul fătului se blochează în pelvis), presiunea continuă distruge vasele de sânge care hrănesc țesutul dintre vezică și vagin. Țesutul lipsit de oxigen moare (se necrozează) și cade, lăsând în urmă o gaură.
- Complicații după radioterapie pelvină. Tratamentul cu radiații pentru cancerele ginecologice (cancer de col uterin sau cancer vaginal) poate afecta grav circulația sângelui în țesuturile iradiate. Din cauză că zona nu se vindecă, fistulele pot apărea chiar și după luni sau ani de la terminarea radioterapiei.
- Traumatisme pelvine severe – accidente grave cu fracturi de bazin sau leziuni interne directe.
Notă importantă: succesul operației depinde critic de perioada de vindecare postoperatorie. Pacienta va trebui să poarte o sondă urinară (cateter) introdusă prin uretră (uneori și un tub suplimentar direct în vezică) timp de 2-4 săptămâni după intervenție. Astfel vezica se menține complet goală și relaxată, iar cusăturile se pot vindeca perfect, fără a fi presate de acumularea urinei.
Tratamentul chirurgical pentru boala Peyronie
Cura chirurgicală a bolii Peyronie cuprinde un set de intervenții urologice reconstructive menite să corecteze curbura anormală a penisului și să redea pacientului posibilitatea de a avea contact sexual normal. Boala implică formarea unor plăci fibroase (cicatrici dure și lipsite de elasticitate) pe învelișul corpilor cavernoși (tunica albuginee).
Chirurgul are la dispoziție trei abordări principale. Alegerea depinde de severitatea curburii, calitatea erecției și așteptările pacientului:
În ce situații se folosesc aceste tehnici?
- Boala Peyronie în stadiu stabil – intervenția se face doar după ce boala s-a oprit din evoluție (durerea a dispărut complet, iar unghiul curburii a rămas neschimbat timp de cel puțin 3-6 luni).
- Curbură peniană severă care împiedică penetrarea – când unghiul de curbură (de peste 30-60 de grade) face contactul sexual imposibil, extrem de dificil sau dureros pentru pacient ori parteneră.
- Deformări complexe (efect de clepsidră sau balama) – când placa fibroasă îngustează masiv penisul la mijloc, creând un punct de slăbiciune severă unde penisul se poate îndoi (flamba) sau chiar traumatiza în timpul actului sexual.
- Boala Peyronie însoțită de impotență (disfuncție erectilă refractară). Este situația în care se optează direct pentru implantul penian.
Implant de proteză peniană (implant penian)
Implantul unei proteze de penis este o intervenție chirurgicală urologică definitivă, sigură și extrem de eficientă, al cărei scop este de a reda funcția erectilă (capacitatea de a avea și de a menține o erecție) bărbaților care suferă de impotență severă.
Procedura presupune introducerea unor dispozitive medicale (cilindri sintetici) în interiorul corpilor cavernoși ai penisului (camerele care în mod normal se umplu cu sânge pentru a produce erecția naturală).
Protezele gonflabile (din 2 sau 3 piese sunt varianta cea mai modernă, oferind un aspect și o senzație foarte apropiate de natural. Pe lângă cilindrii introduși în penis, sistemul include o mică pompă ascunsă în scrot (între testicule) și un rezervor cu ser fiziologic plasat în abdomen. Când pacientul dorește o erecție, strânge de câteva ori pompa din scrot; lichidul umple cilindrii, creând o erecție rigidă. După actul sexual, o simplă apăsare pe un buton al pompei transferă lichidul înapoi în rezervor, iar penisul revine la starea flască.
Când este nevoie de un implant de proteză peniană?
Această intervenție nu este o soluție de primă linie, ci se aplică dacă metodele conservatoare au dat greș sau nu pot fi aplicate în următoarele situații:
- Disfuncție erectilă (impotență) organică refractară. Implantul penian se efectuează dacă pacientul nu mai răspunde la tratamentele medicamentoase (pastile ca sildenafil sau tadalafil), la injecțiile intracavernoase sau la terapiile cu unde de șoc, ori dacă aceste tratamente sunt contraindicate. Distrugerea ireversibilă a mecanismului erectil natural este cel mai des cauzată de:
- boli cronice severe: diabet zaharat avansat, boli cardiovasculare grave, ateroscleroză sau boli neurologice care distrug vasele de sânge și nervii penieni.
- complicații chirurgicale (iatrogene): disfuncția erectilă definitivă este o consecință frecventă după operații pelvine majore pentru cancer, cum ar fi prostatectomia radicală (îndepărtarea prostatei), cistectomia radicală sau rezecțiile colorectale ample, unde nervii care comandă erecția (bandeletele neurovasculare) au fost secționați sau lezați.
- Boala Peyronie severă asociată cu impotență. Atunci când pacientul prezintă o curbură a penisului atât de pronunțată încât face actul sexual imposibil și în același timp suferă de o disfuncție erectilă care nu răspunde la medicamente. Proteza de penis, în special cea gonflabilă, oferă rigiditatea necesară penetrării și ajută la îndreptarea penisului.
- Sechele post-priapism. Priapismul înseamnă o erecție dureroasă și îndelungată (peste 6 ore), fără legătură cu stimularea sexuală. Dacă nu este tratat la timp ca o urgență medicală, sângele blocat distruge țesutul erectil, transformându-l în cicatrice (fibroză). Implantul devine singura modalitate de a mai obține o erecție.
- Traumatisme pelvine majore. Accidente severe (ex.: fracturi de bazin, rupturi de uretră) care au distrus ireversibil vascularizația sau inervația penisului.
- Notă importantă: implantarea unei proteze peniene este o soluție ireversibilă. Prin introducerea cilindrilor, țesutul spongios natural din interiorul penisului este dilatat și distrus. Dacă, din orice motiv, proteza va trebui scoasă (de exemplu, din cauza unei infecții), pacientul nu va mai putea avea niciodată o erecție naturală. Cu toate acestea, dintre toate tratamentele pentru disfuncția erectilă, protezele au cea mai mare rată de satisfacție (peste 90-95%) atât din partea pacienților, cât și a partenerelor.
Montare de sfincter urinar artificial
Implantarea unui sfincter urinar artificial este o intervenție chirurgicală urologică de înaltă precizie, concepută pentru a reda controlul asupra urinării pacienților care suferă de pierderi involuntare și severe de urină (incontinență urinară).
Operația presupune introducerea unui dispozitiv mecanic din silicon în interiorul corpului, care preia complet funcția mușchiului natural (sfincterul) slăbit sau distrus. Dispozitivul este format din trei componente interconectate prin tuburi subțiri:
- Manșeta (cuff) – un inel gonflabil care se montează în jurul uretrei (canalul urinar). Când este plină cu ser fiziologic, manșeta strânge uretra, ținând-o închisă pentru a preveni scurgerea urinei.
- Pompa de control – un buton mic, plasat sub piele în scrot (la bărbați) sau în labii (la femei), pe care pacientul îl poate palpa și acționa ușor cu degetele.
- Rezervorul (balonul) – plasat în abdomen (în spatele mușchilor), stochează lichidul și reglează presiunea din sistem.
Cum funcționează?
Când pacientul simte nevoia să urineze, strânge pompa din scrot de câteva ori. Lichidul din manșetă este transferat temporar în rezervor, eliberând uretra și permițând golirea vezicii. După câteva minute, lichidul se întoarce automat în manșetă, închizând din nou canalul urinar și restabilind continența.
Când se montează un sfincter urinar artificial?
Această operație este considerată standardul de aur și soluția definitivă pentru incontinența urinară de efort (stres) moderată spre severă, fiind recomandată atunci când tratamentele conservatoare (exerciții Kegel, medicamente) sau intervențiile mai simple (cum ar fi montarea de bandelete sau slinguri) nu au dat rezultate.
Procedura se efectuează pentru tratamentul incontinenței urinare, preponderent în următoarele situații:
- Complicații chirurgicale (incontinență iatrogenă). Aceasta este, de departe, cea mai frecventă indicație, în special la bărbați. Incontinența urinară severă poate apărea ca o complicație după operațiile majore pe prostată, cum ar fi prostatectomia radicală (pentru tratamentul cancerului de prostată) sau, mai rar, după rezecțiile endoscopice pentru adenomul de prostată (HBP), când sfincterul natural este inevitabil slăbit sau lezat.
- Traumatisme pelvine majore. Fracturile grave de bazin sau rupturile de uretră pot distruge ireversibil mușchiul sfincterian natural și nervii acestuia.
- Afecțiuni neurologice (vezică neurogenă). La unii pacienți cu leziuni ale măduvei spinării, spina bifida, scleroză multiplă sau neuropatii severe, sfincterul urinar își pierde complet tonusul (rămâne deschis). Condiția pentru a implanta dispozitivul este ca vezica urinară să aibă o capacitate bună de stocare și să nu aibă contracții necontrolate.
Notă importantă: dispozitivul nu este activat imediat după operație. Pentru a permite țesuturilor să se vindece perfect și pentru a reduce inflamația (edemul), medicul va lăsa sfincterul artificial dezactivat (cu manșeta deschisă) timp de 4-6 săptămâni. În această perioadă pacientul va continua să piardă urină și va trebui să poarte absorbante până la vizita medicală în care dispozitivul va fi pornit.
4. Chirurgia litiazei – intervenții endoscopice sau percutanate pentru tratarea calculilor urinari
Echipele operatorii sunt conduse de Dr. Răzvan Popescu, Dr. Mihai Dumitrache, Dr. Alexandru Leonida Goman si Dr. Alin Almășan.
Ureteroscopie semirigidă sau flexibilă
Ureteroscopia este o intervenție chirurgicală de îndepărtare a calculilor ureterali sau renali (pietre la rinichi sau pe ureter). Procedura este minim invazivă (endourologică), realizată exclusiv prin căile naturale ale corpului, fără nicio tăietură pe piele.
Medicul folosește un instrument subțire, prevăzut cu o cameră video de înaltă rezoluție și sursă de lumină, numit ureteroscop. Îl introduce prin uretră, traversează vezica urinară și urcă pe ureter (canalul care leagă rinichiul de vezică) și, dacă este necesar, chiar până în interiorul rinichiului.
În funcție de instrumentul folosit și de zona țintită, procedura se împarte în două tipuri complementare:
În timpul ambelor proceduri, prin canalul de lucru al ureteroscopului se introduc fibre laser pentru distrugerea țesuturilor sau a pietrelor, pense pentru biopsie sau coșulețe speciale pentru extragerea fragmentelor.
În ce situații se folosește ureteroscopia?
Ureteroscopia este o procedură fundamentală în urologia modernă, atât pentru obținerea unui diagnostic precis, cât și ca tratament definitiv pentru o gamă largă de afecțiuni ale tractului urinar superior:
- Litiaza urinară (pietre la rinichi și pe ureter) este cea mai frecventă indicație.
- Ureteroscopia semirigidă se folosește pentru a sparge cu laserul și a extrage pietrele blocate pe canalul ureteral (care provoacă de obicei colica renală dureroasă).
- Ureteroscopia flexibilă se folosește pentru a pulveriza cu laserul pietrele aflate în interiorul rinichiului (chiar și calculi de mari dimensiuni sau calculi coraliformi). În timpul procedurii se utilizează o teacă specială pentru a evita intervențiile prin tăietură sau puncție prin spate.
- Tumori de cale urinară superioară (cancer urotelial). Instrumentele permit vizualizarea directă a oricărei excrescențe suspecte de pe ureter sau din rinichi, prelevarea de fragmente pentru biopsie și, în anumite cazuri (tumori mici, neagresive), vaporizarea cu laserul (ca alternativă la extirparea rinichiului).
- Stenoze (îngustări) ureterale. Ureteroscopul permite diagnosticarea stricturilor, iar chirurgul poate folosi baloane speciale de dilatare pentru a lărgi din interior porțiunea îngustată a ureterului.
- Hematuria (sânge în urină) de cauză neclară. Atunci când ecografiile, RMN-ul sau tomografiile nu pot identifica de ce un pacient sângerează, ureteroscopia este folosită pentru a explora vizual în detaliu interiorul căilor urinare și a rinichiului.
Notă importantă: pentru a preveni umflarea ureterului (edemul) și blocarea rinichiului după intervenție, la finalul operației chirurgul lasă de obicei în interior un tub subțire de silicon numit sondă JJ (stent ureteral). Tubul menține canalul deschis, permite vindecarea și după câteva zile sau săptămâni este extras ușor și repede printr-o procedură la cabinet.
Mini-nefrolitotomie percutanată
Mini-nefrolitotomia percutanată (miniPERC sau mini-NLP) este o intervenție chirurgicală urologică minim invazivă, de înaltă performanță, al cărei scop principal este extragerea calculilor de mari dimensiuni din interiorul rinichiului. Este o versiune mai modernă a nefrolitotomiei percutanate clasice (NLP).
Denumirea procedurii explică modul în care se desfășoară:
Prin acest canal minuscul se introduce un instrument optic subțire (mini-nefroscop). Cu ajutorul unei fibre laser de mare putere, piatra este fragmentată (pulverizată) și apoi extrasă sau „spălată” în exterior printr-un flux continuu de lichid.
Când poate fi necesară o mini-nefrolitotomie percutanată?
Procedura este considerată o soluție de top pentru pietrele la rinichi, dar în situații specifice în care alte metode (precum ureteroscopia flexibilă) nu sunt eficiente:
- Litiaza renală (pietre la rinichi) de mari dimensiuni. Aceasta este indicația absolută. Procedura se aplică în mod ideal pietrelor cu dimensiuni de peste 3 cm și calculilor coraliformi (cu forme complicate, ca de coral).
- Calculi renali foarte duri. Anumite tipuri de pietre (de exemplu, cele de cistină sau monohidrat de oxalat de calciu) sunt extrem de rezistente și ar necesita ședințe multiple de ureteroscopie flexibilă.
Notă importantă: deoarece diametrul instrumentelor folosite în Mini-NLP este mult mai mic decât în chirurgia percutanată clasică, riscul de sângerare majoră și de lezare a țesutului renal este redus drastic. Datorită traumatizării minime, în multe cazuri la finalul operației nu mai este necesar să se lase un tub de drenaj incomod prin pielea spatelui (nefrostomă), iar pacientul se recuperează mult mai repede și cu mai puțină durere.
Litotriția litiazei vezicale
Litotriția laser pentru litiaza vezicală este o intervenție chirurgicală urologică minim invazivă, realizată exclusiv endoscopic, care are ca scop distrugerea și eliminarea pietrelor formate în interiorul vezicii urinare.
Procedura se desfășoară complet prin orificiile naturale ale corpului, fără nicio tăietură pe piele, urmând acești pași:
- Chirurgul introduce un instrument optic prevăzut cu o lumină puternică și o cameră video (cistoscop) prin uretră (canalul prin care se elimină urina) până în vezica urinară.
- Odată ce piatra este localizată pe monitor, o fibră laser subțire (laser Thulium) este introdusă prin canalul cistoscopului până când atinge calculul.
- Energia emisă de laser este folosită pentru a fragmenta și pulveriza piatra în bucăți foarte mici sau în pulbere.
- Fragmentele rezultate sunt spălate și aspirate în exterior cu ajutorul unui lichid de irigație (ser fiziologic), lăsând vezica curată.
După intervenție pacientul poate purta o sondă urinară pentru 1-2 zile.
În ce situații se utilizează o litotriție laser?
Operația se efectuează pentru a trata litiaza vezicală (calculii vezicali). Spre deosebire de pietrele la rinichi (care coboară pe tractul urinar și se blochează), pietrele vezicale se formează de cele mai multe ori direct în interiorul vezicii. Acest lucru se întâmplă din cauza stagnării urinei (urina care rămâne în vezică se concentrează, iar mineralele cristalizează). Prin urmare, procedura se aplică la pacienții care au afecțiuni subiacente ce împiedică golirea completă a vezicii:
- Adenom de prostată (hiperplazie benignă de prostată – HBP) – cea mai frecventă cauză la bărbați. O prostată mărită sugrumă uretra, făcând ca vezica să nu se poată goli complet. Urina reziduală duce la formarea rapidă a pietrelor.
- Stenoze (îngustări) uretrale – cicatrici pe canalul urinar care blochează fluxul normal, favorizând retenția de urină.
- Vezică neurogenă. Condiții neurologice (ex.: leziunile măduvei spinării, scleroza multiplă, boala Parkinson) în care mușchiul vezicii nu mai primește semnalele corecte de la creier pentru a se contracta și a expulza urina.
- Diverticuli vezicali – un fel de mici buzunare anormale apărute în peretele vezicii (adesea din cauza presiunii mari de a urina împotriva unui obstacol), unde urina băltește și formează calculi.
- Corpi străini calcificați. Uneori obiecte rămase în vezică (fragmente de catetere, fire de sutură vechi, stenturi JJ neselectate la timp) se acoperă rapid cu minerale și devin pietre dure.
Notă importantă: litotriția laser tratează doar efectul (piatra), nu și cauza. Dacă motivul pentru care urina stagnează nu este rezolvat, calculii se vor forma din nou. Din acest motiv, în practica modernă, medicii combină adesea operațiile: în aceeași ședință, sparg piatra cu laserul și apoi îndepărtează obstacolul care a cauzat-o (de exemplu, efectuând o rezecție transuretrală a prostatei sau tratând strictura uretrală).
5. Chirurgie andrologică
Echipele operatorii sunt conduse de Dr. Alin Almășan și Dr. Alexandru Zamfira.
Varicocelectomie laparoscopică
Tratamentul chirurgical laparoscopic al varicocelului (varicocelectomia laparoscopică) este o intervenție minim invazivă utilizată pentru a trata dilatarea anormală a venelor din interiorul scrotului (plexul pampiniform), o afecțiune asemănătoare varicelor de la nivelul picioarelor.
Procedura se desfășoară sub anestezie generală astfel:
- Chirurgul face 3 incizii foarte mici (de obicei între 0,5 și 1 cm) în zona abdomenului inferior.
- Prin aceste incizii sunt introduse un laparoscop (o cameră video subțire care mărește imaginea) și instrumente chirurgicale de finețe.
- În interiorul abdomenului, chirurgul identifică vena spermatică internă, care cauzează problema din cauza valvelor sale defecte ce permit sângelui să curgă înapoi spre testicul.
- Vena dilatată este izolată, clipsată (legată definitiv cu cleme speciale) și uneori secționată. În acest timp, medicul protejează cu maximă atenție artera testiculară (care hrănește testiculul) și vasele limfatice.
Odată ce vena bolnavă este blocată, fluxul de sânge se va redirecționa automat către alte vene sănătoase, iar venele dilatate din scrot se vor dezumfla treptat.
Când este nevoie de varicocelectomie?
Operația se face doar pentru tratamentul varicocelului (cel mai frecvent apărut pe partea stângă, din motive anatomice, dar uneori prezent și bilateral). Este important de știut că simpla prezență a unui varicocel nu impune automat operația. Intervenția devine necesară și este indicată doar în următoarele situații clinice:
- Infertilitate masculină. Aceasta este indicația principală. Sângele care stagnează în varicocel crește temperatura locală și scade oxigenarea testiculului, afectând grav producția și calitatea spermatozoizilor. Operația se recomandă bărbaților care au parametri anormali la spermogramă (număr redus, mobilitate scăzută) și care își doresc copii.
- Durere testiculară cronică. Pacientul resimte o durere surdă, pulsatilă sau o senzație constantă de greutate în scrot, care se agravează de obicei la sfârșitul zilei, după efort fizic sau stat prelungit în picioare.
Notă importantă: spre deosebire de dispariția durerii, care se constată relativ repede, efectele varicocelectomiei asupra fertilității necesită răbdare. Deoarece ciclul complet de formare și maturizare a noilor spermatozoizi durează aproximativ 70-90 de zile, o primă spermogramă de control pentru a evalua succesul intervenției se va face abia la 3 sau 6 luni de la operație.
Vasectomie (clasică sau „fără bisturiu“)
Vasectomia este o intervenție chirurgicală urologică minoră, recunoscută drept cea mai sigură și eficientă metodă de contracepție masculină permanentă (sterilizare). Scopul procedurii este de a bloca definitiv drumul spermatozoizilor, împiedicându-i să ajungă în lichidul seminal (spermă).
Operația se realizează de obicei în regim ambulatoriu (pacientul pleacă acasă imediat după intervenție), sub anestezie locală, și presupune următorii pași:
- Chirurgul identifică canalele deferente (cele două tuburi care transportă spermatozoizii de la testicule spre veziculele seminale) la nivelul scrotului.
- Printr-o incizie minusculă sau printr-o tehnică modernă „fără bisturiu” (care folosește un instrument special pentru a perfora și îndepărta ușor pielea), tuburile sunt aduse la suprafață.
- Fiecare canal deferent este tăiat, iar capetele sale sunt blocate (prin legare, aplicare de clipuri din titan sau cauterizare electrică).
După intervenție testiculele vor continua să producă spermatozoizi, dar, neavând pe unde să iasă, aceștia vor fi pur și simplu descompuși și reabsorbiți în mod natural de organism.
În ce situații se efectuează vasectomia?
Spre deosebire de celelalte intervenții urologice discutate, vasectomia nu se efectuează pentru a trata o boală. Operația nu vindecă și nu ameliorează nicio afecțiune a sistemului genito-urinar.
Indicațiile intervenției sunt exclusiv elective (la alegerea pacientului) și preventive:
- Contracepție definitivă (planificare familială). Aceasta este indicația principală și aproape unică. Intervenția este destinată bărbaților (și cuplurilor) care sunt absolut siguri că nu își (mai) doresc copii și care caută o alternativă mult mai simplă, mai ieftină și mai puțin invazivă decât ligaturarea trompelor uterine la femei.
- Prevenirea transmiterii unor boli genetice grave. În cazuri specifice, un bărbat diagnosticat ca purtător al unei afecțiuni genetice ereditare severe poate opta pentru vasectomie pentru a elimina riscul de a transmite boala urmașilor.
- Protejarea sănătății partenerei. Când partenera are probleme medicale grave și o eventuală sarcină i-ar pune în pericol viața, vasectomia este metoda contraceptivă cu cea mai mare rată de siguranță (peste 99%).
Notă importantă: există operații de anulare a vasectomiei (vasovasostomie microchirurgicală), dar sunt costisitoare, complexe și nu garantează reinstalarea fertilității. De aceea, decizia trebuie considerată permanentă. În plus, efectul vasectomiei nu este imediat. Pacientul trebuie să continue să folosească o altă metodă contraceptivă timp de aproximativ 2-3 luni, până când o spermogramă de control confirmă „curățarea” completă a canalelor și absența totală a spermatozoizilor.
6. Chirurgie pentru afecțiuni benigne
Echipele operatorii sunt conduse de Dr. Mihai Dumitrache, Dr. Alin Almășan și Dr. Alexandru Zamfira.
Enucleere cu laser Thulium pentru adenom de prostată
Enucleerea prostatei cu laser Thulium (ThuLEP) este o intervenție chirurgicală urologică minim invazivă, de înaltă performanță, concepută pentru a îndepărta țesutul prostatic în exces care blochează fluxul de urină.
Procedura se desfășoară complet endoscopic (prin uretră, fără nicio tăietură pe piele) și folosește principiul anatomic de „descojire“, similar cu scoaterea miezului unei portocale lăsând coaja intactă:
- Chirurgul introduce un instrument optic (rezectoscop) prin canalul urinar până la nivelul prostatei.
- Folosind energia precisă a laserului Thulium, medicul taie și desprinde complet (enucleează) porțiunea crescută a prostatei (adenomul) de pe capsula ei periferică. Laserul Thulium are avantajul major de a tăia și de a coagula vasele de sânge în același timp, reducând sângerarea la minimum.
- Lobii prostatici desprinși sunt împinși în vezica urinară.
- Se introduce un instrument numit morcelator, care mărunțește rapid țesutul prostatic din vezică și îl aspiră în exterior. Acest țesut este apoi trimis la laborator pentru analiza anatomopatologică (biopsie), pentru a exclude orice celulă malignă ascunsă.
În ce cazuri se efectuează o enucleere a prostatei cu laser Thulium (ThuLEP)?
Spre deosebire de prostatectomia radicală (care tratează cancerul), enucleerea prostatei cu laser Thulium este o procedură dedicată exclusiv afecțiunilor necanceroase care blochează eliminarea urinei:
- Prostate de dimensiuni mari și foarte mari. Dacă în trecut adenoamele masive (peste 100 de grame) necesitau obligatoriu chirurgie deschisă cu tăietură pe abdomen, ThuLEP este în prezent standardul de aur, deoarece poate trata prostate de orice dimensiune (chiar și de peste 200 de grame) pe cale endoscopică.
Notă: intervenția se poate aplica pentru adenoame de prostată obstructive, indiferent de dimensiune, ca alternativă chirurgicală la rezecția bipolară transuretrală a adenomului de prostată.
Rezecție endoscopică bipolară pentru adenom de prostată – rezecție transuretrală a prostatei (TURP)
Rezecția transuretrală a prostatei în sistem bipolar (TURP bipolar) reprezintă standardul chirurgical clasic și una dintre cele mai frecvente intervenții endourologice pentru tratarea problemelor urinare cauzate de o prostată mărită. Este o operație minim invazivă și se realizează complet prin interiorul canalului urinar, fără incizii pe abdomen.
Procedura se desfășoară astfel:
- Chirurgul introduce prin uretră un instrument special numit rezectoscop, dotat cu o cameră video, o sursă de lumină și o ansă (o buclă) metalică la capăt.
- Spre deosebire de sistemul vechi (monopolar), în sistemul bipolar curentul electric circulă doar la nivelul ansei, nefăcând corp comun cu pacientul. Ansa este folosită pentru a „felia” (rezeca) țesutul prostatic crescut în interior, bucățică cu bucățică, eliberând astfel canalul urinar blocat.
- În același timp, ansa bipolară sigilează (coagulează) rapid vasele de sânge, minimizând sângerarea.
- Fragmentele de țesut tăiate ajung în vezica urinară, de unde sunt spălate și extrase la finalul operației pentru a fi trimise la analiza anatomopatologică (biopsie).
Un avantaj tehnic major al sistemului bipolar este folosirea serului fiziologic (apă cu sare) pentru spălarea continuă a vezicii în timpul tăierii, ceea ce face procedura mult mai sigură pentru inimă și rinichi comparativ cu lichidele folosite în trecut.
În ce cazuri se face rezecția transuretrală a prostatei în sistem bipolar?
La fel ca enucleerea laser, TURP bipolar nu este o operație pentru vindecarea cancerului, ci o procedură de dezobstrucție (de curățare a canalului urinar). Se efectuează în principal pentru:
- Adenom de prostată (numit și hiperplazie benignă de prostată – HBP). Aceasta este indicația de bază. Operația se aplică bărbaților la care prostata a crescut și a început să stranguleze uretra, provocând un jet urinar slab, urinări dese (mai ales noaptea) sau senzația de golire incompletă, și care nu mai răspund la tratamentul cu medicamente, sau pentru pacienții cu retenție completă de urină, care poartă sondă urinară.
- Prostate de dimensiuni mici și medii. De regulă, TURP este indicat pentru adenoame cu un volum cuprins între 30 și 80 de grame. Pentru prostatele mult mai mari, medicii preferă astăzi tehnicile de enucleere laser (precum cea cu laser Thulmium), deoarece TURP ar dura prea mult și riscul de sângerare ar crește.
- Cancer de prostată avansat (TURP cu rol paliativ). În cazuri rare, dacă o tumoră malignă blochează complet canalul urinar, se poate face un TURP strict pentru a-i permite pacientului să urineze (se scobește un fel de tunel prin tumoră), fără intenția de a vindeca boala oncologică.
Notă importantă: deoarece curentul electric nu traversează corpul pacientului, rezecția transuretrală a prostatei în sistem bipolar este o operație sigură pentru pacienții cu stimulatoare cardiace (pacemakere). Trebuie știut că, la fel ca la majoritatea operațiilor pe prostată, un efect secundar foarte frecvent după vindecare este ejacularea retrogradă (sperma nu mai iese în exterior în timpul orgasmului, ci se duce în vezica urinară, fiind eliminată ulterior la prima urinare), fără ca acest lucru să afecteze calitatea erecției sau plăcerea actului sexual.
Tratament chirurgical endoscopic pentru stricturi uretrale (uretrotomie optică internă)
Uretrotomia optică internă (UOI) este o intervenție chirurgicală urologică minim invazivă, endoscopică, folosită ca tratament de primă linie pentru lărgirea canalului urinar (uretra) blocat de țesut cicatricial.
Procedura se desfășoară complet prin interiorul canalului urinar, fără tăieturi pe piele, în următorii pași:
- Chirurgul introduce un instrument subțire numit uretrotom (dotat cu o sursă de lumină și o cameră video) prin orificiul uretrei până în zona blocajului.
- Odată ce zona îngustată (strictura) este vizualizată, medicul folosește un cuțit microscopic atașat instrumentului (denumit „lamă rece”) sau, mai modern, o fibră laser.
- Cicatricea care strangulează canalul este tăiată (incizată) din interior, de obicei in 3 puncte (stelat – la orele 12, 4 si 8), forțând astfel canalul să se deschidă și să permită din nou un flux urinar puternic.
- La finalul intervenției se montează o sondă urinară (cateter) care este menținută 2-5 zile pentru a menține uretra deschisă în timp ce incizia se vindecă.
Când poate fi necesară o uretrotomie optică internă?
Operația se face numai pentru tratamentul stricturilor uretrale (îngustărilor uretrei). Aceste cicatrici apar cel mai frecvent din cauza unor traumatisme medicale (cum ar fi purtarea prelungită a unei sonde sau operații endoscopice anterioare), infecții sau traumatisme perineale.
Uretrotomia optică internă nu este potrivită pentru orice tip de strictură. Are șanse maxime de succes doar pentru:
- Stricturi scurte. Operația este ideală pentru blocaje care au o lungime mai mică de 1-1,5 cm.
- Stricturi situate în uretra bulbară. Intervenția funcționează cel mai bine în porțiunea uretrei situată sub scrot (uretra bulbară), unde țesutul este mai gros și mai bine vascularizat. La stricturile situate în interiorul penisului (uretra peniană) rezultatele sunt mult mai slabe.
- Stricturi primare (la prima apariție). Procedura este recomandată ca primă intervenție atunci când pacientul este diagnosticat prima dată cu această problemă.
Notă importantă: deși operația este rapidă (durează aproximativ 15-30 de minute) și recuperarea este foarte ușoară, uretrotomia optică internă are un risc mare de recidivă (cicatricea se poate reface). Dacă strictura reapare după prima tăiere, repetarea uretrotomiei de mai multe ori este contraindicată, deoarece agravează cicatricea. În caz de eșec, standardul medical impune trecerea la o intervenție definitivă de reconstrucție (uretroplastie cu grefă de mucoasă bucală sau anastomotică).
Circumcizie pentru tratamentul fimozei
Tratamentul chirurgical al fimozei realizat prin circumcizie este o intervenție urologică minoră, dar cu efect definitiv, care are ca scop tratarea inelului prepuțial prea strâmt. Mai exact, se rezolvă incapacitatea de a decalota (retrage) prepuțul (pielea care acoperă capul penisului).
Procedura durează de obicei între 30 și 45 de minute și se face sub rahianestezie sau anestezie intravenoasă astfel:
- Chirurgul măsoară și marchează zona de piele îngustată și bolnavă.
- Prepuțul este excizat circular (tăiat și îndepărtat complet) și se eliberează complet capul penisului (glandul).
- Marginea pielii rămase este cusută la mucoasa sănătoasă rămasă a șanțului balano-prepuțial, chiar sub capul penisului, folosind fire resorbabile (care cad singure după 2-3 săptămâni, deci nu este nevoie de prezentarea la medic pentru extragerea lor).
În ce situații se face circumcizia?
Circumcizia este adesea efectuată la cerere din motive religioase, culturale sau de igienă personală (intervenție electivă), dar din punct de vedere medical este indicată strict în următoarele cazuri:
- Fimoză patologică (cicatriceală). Este indicația principală. Pielea prepuțului a devenit rigidă, fibroasă și nu mai permite descoperirea capului penisului nici măcar în stare flască. Afecțiunea provoacă dureri severe la erecție sau în timpul contactului sexual, fisuri sângerânde ale pielii și uneori dificultăți la urinare (pielea se umflă ca un balon sub presiunea urinei).
- Lichen scleros (balanită xerotică obliterantă – BXO). O boală cronică a pielii, adesea autoimună, care transformă prepuțul într-un țesut albicios, extrem de dur și strâmt. Circumcizia este tratamentul definitiv pentru această afecțiune a penisului și o împiedică să se agraveze și să se extindă către canalul urinar (uretră).
- Balanopostită cronică sau recurentă. Infecții și inflamații repetate ale glandului și prepuțului. Fimoza face ca igiena locală corectă să fie imposibilă; sub pielea strâmtă se acumulează smegmă, bacterii și ciuperci. Îndepărtarea pielii elimină definitiv mediul umed, cald și închis în care se dezvoltă acești microbi.
- Parafimoză. O urgență medicală dureroasă în care un prepuț strâmt a fost tras forțat sub capul penisului și a rămas blocat acolo, strangulând circulația sângelui ca un garou. După ce medicul rezolvă urgența (deseori manual), se recomandă programarea unei circumcizii pentru a preveni repetarea episodului.
- Leziuni precanceroase sau tumori benigne. Anumite excrescențe sau modificări celulare periculoase situate pe pielea prepuțului.
Notă importantă: după o circumcizie completă, capul penisului va rămâne permanent descoperit. În primele 2-3 săptămâni de la operație, din cauza faptului că a stat ascuns toată viața, glandul va fi extrem de sensibil la atingerea de lenjeria intimă. Treptat, mucoasa se va adapta, se va keratiniza (se va îngroșa și usca ușor), iar hipersensibilitatea va dispărea fără a afecta negativ plăcerea sexuală. Activitatea sexuală (inclusiv masturbarea) este contraindicată timp de 4 săptămâni pentru a nu rupe firele de sutură.
Tratament chirurgical pentru hidrocel
Tratamentul chirurgical al hidrocelului este o intervenție urologică definitivă menită să elimine hidrocelul, adică acumularea anormală de lichid în jurul testiculului (în interiorul unui sac numit tunica vaginală). Acumularea de lichid face ca scrotul să se umfle, uneori până la dimensiuni foarte mari.
Spre deosebire de simpla extragere a lichidului cu un ac (care duce aproape mereu la refacerea rapidă a hidrocelului), operația rezolvă cauza mecanică.
Procedura se desfășoară astfel:
- Chirurgul face o mică incizie în zona scrotului (pielea care învelește testiculele).
- Sacul plin cu lichid este identificat, deschis, iar lichidul este aspirat și evacuat complet.
- Pasul esențial: pentru a preveni reacumularea lichidului în viitor, peretele sacului nu este lăsat așa cum era. Chirurgul fie taie și îndepărtează excesul de țesut, fie întoarce sacul pe dos și îl coase în spatele testiculului (tehnici de plicaturare sau eversiune, cum ar fi tehnicile Jaboulay sau Lord).
- Testiculul este așezat la loc, iar incizia este închisă cu fire care se resorb singure în organism. Se poate lăsa un mic tub de dren pentru 24 de ore pentru a preveni formarea unui hematom.
În ce cazuri se efectuează tratamentul chirurgical al hidrocelului?
Decizia de a opera depinde de mărimea hidrocelului, de disconfortul pe care-l produce și de cauza care a dus la formarea lui. Operația este indicată pentru:
- Hidrocel idiopatic (primar). Este cea mai frecventă formă la adulți. Lichidul se adună lent, în luni sau ani, dintr-un dezechilibru între producția și reabsorbția naturală a acestui fluid de lubrifiere, fără o cauză aparentă. Intervenția se face atunci când scrotul devine prea greu, inestetic, incomodează la mers, la purtarea hainelor sau în timpul actului sexual.
- Hidrocel reactiv (secundar). Apare ca o reacție de apărare sau inflamație a testiculului din diverse cauze:
- Infecții – după un episod de orhită sau epididimită (infecții ale testiculului sau ale canalelor aferente).
- Traumatisme – în urma unei lovituri puternice în zona scrotului.
- Complicații postoperatorii. Hidrocelul poate apărea ca o complicație târzie după o operație de varicocel, de hernie inghinală sau o nefrectomie radicală.
- Hidrocel congenital (comunicant). Se întâlnește la bebeluși și copii mici. Apare pentru că un canal care leagă abdomenul de scrot nu s-a închis înainte de naștere și lasă lichidul din burtă să coboare la testicul. La copii abordarea chirurgicală este diferită; incizia nu se face pe scrot, ci în zona inghinală, pentru a lega și închide acel canal.
Notă importantă: puncția aspirativă (tragerea lichidului cu seringa) urmată de injectarea unei substanțe sclerozante este o alternativă care se folosește foarte rar, doar la pacienții foarte vârstnici sau cu boli grave, care nu pot suporta nicio formă de anestezie pentru operație. Puncția are o rată uriașă de recidivă și un risc mare de a introduce o infecție direct în scrot.
Îndepărtarea chirurgicală a chistului de epididim
Tratamentul chirurgical al chistului de epididim (excizia chistului epididimar sau spermatocelectomie) este o intervenție urologică relativ simplă, care are ca scop îndepărtarea unui săculeț plin cu lichid care s-a format pe epididim (tubul spiralat situat în spatele testiculului, cu rol în stocarea și transportul spermatozoizilor).
Procedura se realizează de obicei sub anestezie locală, rahidiană sau generală, astfel:
- Chirurgul efectuează o mică incizie în scrot pentru a expune testiculul și epididimul aferent.
- Chistul este identificat și izolat cu grijă de țesuturile sănătoase din jur.
- Se face disecția (separarea) chistului de pe epididim. Chirurgul folosește instrumente fine sau electrocauterul pentru a extrage chistul intact, încercând să afecteze cât mai puțin tuburile epididimare sănătoase.
- După îndepărtarea chistului, testiculul este așezat la loc, iar incizia din pielea scrotului este închisă cu fire de sutură care se resorb singure în câteva săptămâni.
În ce situații se face excizia chistului de epididim?
Chistul de epididim este o formațiune benignă (necanceroasă) și foarte comună. Majoritatea bărbaților au astfel de mici chisturi fără să știe, iar simpla lor prezență nu necesită operație.
Intervenția chirurgicală se efectuează doar când chistul de epididim provoacă probleme cum ar fi:
- Durere cronică sau disconfort testicular. Când chistul pune presiune pe structurile din jur, provocând o durere surdă, pulsatilă sau o senzație constantă de greutate în scrot care afectează calitatea vieții pacientului.
- Creșterea masivă în volum. Unele chisturi pot crește până la dimensiunea unei mingi de golf sau chiar mai mari. În aceste cazuri, operația este indicată deoarece scrotul mărit incomodează pacientul la mers, în timpul activităților fizice, la purtarea hainelor sau în timpul contactului sexual.
Orhiectomie pe cale scrotală – îndepărtarea unui testicul prin incizie în zona scrotului
Orhiectomia (orhidectomia) radicală pe cale scrotală este o intervenție chirurgicală urologică definitivă care constă în îndepărtarea unui testiculprintr-o tăietură în pielea scrotului.
Procedura realizează sub anestezie locală, rahidiană sau generală, și se desfășoară astfel:
- Chirurgul face o incizie în scrot, pe linia mediană dacă se scot ambele testicule, sau pe o jumătate a scrotului dacă se scoate doar unul.
- Testiculul este scos prin incizie.
- Chirurgul identifică funiculul spermatic (mănunchiul care conține vasele de sânge și canalul deferent), îl leagă foarte strâns cu fire de sutură pentru a opri fluxul sanguin și a preveni sângerarea, apoi îl secționează.
- Testiculul este îndepărtat, iar incizia scrotală este cusută cu fire care se resorb singure în câteva săptămâni.
- Dacă pacientul dorește, în aceeași sesiune operatorie se poate introduce o proteză testiculară din silicon pentru a reface aspectul simetric al scrotului.
Pentru ce afecțiuni se face orhiectomia pe cale scrotală?
Orhiectomia prin abord scrotal este indicată doar pentru anumite afecțiuni, deoarece incizia în scrot are implicații specifice asupra drenajului limfatic. Operația se efectuează pentru:
- Torsiune testiculară neglijată (cu necroză). Dacă un testicul s-a răsucit în jurul propriului ax, blocându-și alimentarea cu sânge, și pacientul nu a ajuns la spital în timp util (în primele 6 ore), țesutul moare (se necrozează). Testiculul compromis trebuie scos pentru a preveni cangrena și infecțiile severe.
- Infecții testiculare distructive. Orhite sau epididimite severe, cu abcese (pungi de puroi) care au distrus complet testiculul și nu mai răspund la tratamentul cu antibiotice.
- Traumatisme majore. Accidente grave în care testiculul a fost strivit sau rupt într-un mod în care reconstrucția chirurgicală este imposibilă.
Notă importantă: orhiectomia pe cale scrotală este strict contraindicată dacă există suspiciunea unui cancer testicular (tumoare pe testicul). Tăierea prin scrot alterează traseul natural al vaselor limfatice și riscă să răspândească celulele canceroase în pielea scrotului și în ganglionii inghinali. Pentru orice suspiciune de cancer testicular se realizează numai orhiectomie pe cale inghinală (incizia se face mai sus, pe abdomen).
7. Intervenții minim invazive cu scop diagnostic
Intervențiile sunt efectuate de Dr. Alexandru Zamfira.
Puncție biopsie prostatică transrectală standard
Puncția biopsie prostatică transrectală standard (sau biopsia ghidată ecografic – TRUS) este o procedură diagnostică esențială, minim invazivă. Scopul ei este extragerea unor mici fragmente de țesut din prostată pentru a fi analizate la microscop (examen anatomopatologic), aceasta fiind singura metodă prin care se poate confirma sau infirma cu certitudine prezența celulelor maligne (cancer).
Procedura durează de obicei 10-20 de minute, se efectuează cu anestezie intravenoasa (sedare) sau rahianestezie și se desfășoară astfel:
- Pacientul este așezat pe o parte, cu genunchii la piept.
- Medicul introduce în rect o sondă ecografică subțire și lubrifiată. Deoarece prostata este situată imediat în fața rectului, ecografia transrectală oferă o imagine foarte clară a glandei.
- Cu ajutorul unui ac special, subțire și automat (montat pe un pistol de biopsie), se străpunge peretele rectului și se extrag rapid mici fragmente cilindrice de țesut prostatic.
În abordarea standard (sistematică) se recoltează de obicei un număr fix de eșantioane (cel mai des 12 fragmente), distribuite uniform din diferite zone ale prostatei (bază, mijloc, vârf, stânga, dreapta), pentru a evalua întreaga glandă.
Când este necesară o puncție biopsie prostatică transrectală standard?
Procedura se realizează numai când există o suspiciune de cancer de prostată, apărută în urma unor controale de rutină, când s-au constatat:
- Valori crescute ale PSA (antigenul specific prostatic). PSA este o proteină produsă de prostată și măsurată printr-o simplă analiză de sânge. Un nivel ridicat sau o creștere rapidă în timp a PSA este principalul motiv pentru recomandarea biopsiei.
- Anomalii la tușeul rectal. Dacă în timpul examinării fizice medicul urolog simte că prostata este deosebit de dură, asimetrică sau prezintă noduli reliefați, biopsia este obligatorie, chiar dacă valoarea PSA este normală.
- Modificări suspecte la RMN multiparametric. În medicina modernă, pacienților cu PSA crescut li se face adesea un RMN de prostată înainte de biopsie. Dacă RMN-ul arată zone suspecte (clasificate ca PI-RADS 3, 4 sau 5), biopsia va fi orientată (și) către acele zone.
- Cancer în urmărire activă (active surveillance). Pacienții care au fost diagnosticați cu un cancer de prostată de agresivitate foarte mică, cu creștere lentă, pot opta să nu se opereze imediat. În cazul lor, biopsia este repetată la intervale regulate (1-2 ani) pentru a monitoriza boala și a se asigura că tumora nu a devenit mai agresivă.
Notă importantă: pentru a ajunge în prostată acul de biopsie trece prin rect (o zonă populată cu bacterii în mod natural), ca urmare există risc de infecție urinară sau a prostatei (prostatită acută). Pentru a preveni infecția, pacientul trebuie să urmeze un tratament cu antibiotice (prescris de medic) înainte și după procedură și adesea este nevoie să facă o clismă de curățare acasă, în dimineața biopsiei. Prezența sângelui în urină, în scaun și în spermă (hemospermie) este normală timp de câteva zile sau chiar săptămâni după procedură.
Puncție biopsie prostatică transrectală tip fusion
Puncția biopsie prostatică transrectală tip fusion (cu fuziune de imagini) este cea mai avansată și precisă metodă de diagnostic pentru depistarea cancerului de prostată. La fel ca biopsia standard, este o procedură de investigație minim invazivă, dar are în plus un avantaj tehnologic major: capacitatea de a vedea și a ținti exact zonele suspecte.
Ecografia simplă adesea nu poate distinge clar o tumoră de țesutul normal. De aceea, tehnologia fusion combină (fuzionează) două tipuri de imagini, funcționând ca un sistem GPS foarte precis. Intervenția se face sub anestezie intravenoasă (sedare) sau rahianestezie și se desfășoară astfel:
- Pasul preliminar: înainte de procedură pacientul face un RMN multiparametric (mpRMN) de prostată. Medicul radiolog analizează imaginile și marchează exact zonele suspecte de cancer.
- În timpul biopsiei, pacientul este așezat pe o parte, iar medicul îi introduce sonda ecografică în rect.
- Un software specializat preia harta obținută la RMN și o suprapune perfect (o fuzionează) cu imaginea ecografică obținută în timp real.
- Medicul vede pe monitor exact unde se află leziunea suspectă marcată pe RMN și ghidează acul de biopsie direct în acea zonă milimetrică pentru a extrage fragmente de țesut, evitând „înțeparea în orb”. De regulă, pe lângă puncțiile țintite se iau și câteva probe standard (sistematice) din restul glandei, pentru siguranță.
Când este indicată o puncție biopsie prostatică transrectală tip fusion?
La fel ca varianta standard, biopsia fusion se efectuează exclusiv pentru diagnosticul de certitudine al cancerului de prostată. Totuși, deoarece este costisitoare și complexă, procedura este indicată în special pentru:
- Leziuni suspecte confirmate imagistic (cu scor PI-RADS ridicat). Când RMN-ul multiparametric prealabil a identificat zone cu o probabilitate medie sau mare de a fi maligne (descrise în buletinul RMN prin scorurile PI-RADS 3, 4 sau 5). Biopsia fusion este metoda ideală de a preleva cu precizie țesut din acele focare periculoase.
- Biopsii standard anterioare negative, dar cu PSA în creștere. Aceasta este o indicație clasică. Dacă un pacient are PSA mare, dar o biopsie clasică („în orb”) nu a găsit cancer (poate pentru că tumora era foarte mică sau ascunsă într-o zonă greu accesibilă a prostatei), RMN-ul și biopsia fusion vor localiza și ținti exact acea zonă ascunsă.
- Supravegherea activă (active surveillance). Pacienții diagnosticați cu un cancer de prostată incipient, cu creștere foarte lentă, pot să amâne operația. Pentru a se asigura că tumora nu devine brusc agresivă, medicul repetă periodic biopsia, țintind exact focarul tumoral cunoscut pentru a-i analiza evoluția celulară.
- Identificarea cancerelor clinic semnificative. Tehnologia fusion excelează în detectarea cancerelor agresive, care pun viața în pericol, și reduce totodată diagnosticarea excesivă a unor tumori nesemnificative, inofensive.
Notă importantă: deoarece acul traversează peretele rectului pentru a ajunge la prostată, riscul de infecție (prostatită acută sau infecție urinară) este similar cu cel al biopsiei standard. Pacientul trebuie neapărat să urmeze tratamentul profilactic cu antibiotic prescris de medic și să facă o clismă acasă înainte de procedură. Apariția sângelui în urină, scaun sau spermă în zilele sau săptămânile de după procedură este un efect secundar normal.
Puncție biopsie renală percutanată
Puncția biopsie renală percutanată este o procedură diagnostică minim invazivă esențială în nefrologie și urologie. Scopul intervenției este extragerea unui fragment minuscul de țesut din rinichi pentru a fi analizat la microscop în vederea stabilirii diagnosticul de certitudine al unor boli care nu pot fi identificate doar prin analize de sânge, urină sau ecografii.
Procedura durează în medie 15-20 de minute și se desfășoară astfel:
- Pacientul stă întins pe burtă (în decubit dorsal) și sub abdomen i se pune o pernă care îi împinge rinichii mai aproape de suprafața spatelui.
- Medicul utilizează un ecograf (sau un computer tomograf – CT) pentru a vizualiza clar rinichiul și a stabili locul exact, ferit de vase mari de sânge, unde va fi introdus acul (frecvent polul inferior al rinichiului).
- Zona se dezinfectează și se amorțește cu un anestezic local.
- Un ac special de biopsie este introdus prin pielea spatelui (percutanat), ghidat în timp real pe ecran, până în rinichi.
- Cu ajutorul unui mecanism automat, acul decupează și extrage rapid 1-2 fragmente cilindrice foarte subțiri de țesut renal.
- Țesutul extras este trimis la laboratorul de anatomie patologică.
Când este nevoie de o biopsie renală percutanată?
Biopsia renală este indicată atunci când medicul trebuie să înțeleagă exact ce anume atacă filtrele rinichiului (glomerulii) sau pentru a diagnostica precis o formațiune tumorală renală.
Procedura se efectuează pentru următoarele afecțiuni:
- Sindrom nefrotic și sindrom nefritic (glomerulonefritele). Când un pacient pierde cantități foarte mari de proteine prin urină (ceea ce îi provoacă umflarea severă a picioarelor sau corpului – edeme) sau are sânge în urină și hipertensiune, numai biopsia poate arăta tipul exact de inflamație a filtrelor renale ca să se poată stabili tratamentul (ex.: corticoterapie).
- Insuficiență renală acută sau cronică de cauză necunoscută. Când funcția rinichilor scade rapid sau treptat, iar testele uzuale nu pot explica motivul (nu există un blocaj cu pietre sau o problemă evidentă de circulație).
- Boli sistemice (autoimune) care atacă rinichiul. Afecțiuni precum lupusul eritematos sistemic (care dă nefrita lupică), vasculitele sau amiloidoza afectează grav rinichii. Biopsia arată gradul de distrugere, în funcție de care se stabilește tratamentul.
- Monitorizarea rinichiului transplantat. Este o indicație foarte frecventă. Dacă un rinichi transplantat începe să funcționeze mai slab, biopsia face diferența între un rejet de organ (corpul respinge noul rinichi), o infecție sau toxicitatea medicamentelor imunosupresoare.
- Tumori renale (în anumite cazuri). Biopsia se folosește pentru tumori renale mici, atipice, când diagnosticul imagistic este incert, pentru a confirma o metastază (cancer venit din altă parte) sau pentru a confirma histopatologic o tumoră renală inoperabilă (cazuri de cancer renal metastatic) în vederea stabilirii tratamentului oncologic (imunoterapie, terapie țintită).
Notă importantă: deoarece rinichiul este un organ plin cu vase de sânge, riscul principal al biopsiei renale este sângerarea. Din acest motiv, este absolut obligatoriu ca pacientul să stopeze administrarea oricărui medicament care subțiază sângele (anticoagulante, antiagregante) cu câteva zile înainte, conform indicațiilor medicului. După procedură pacientul trebuie să stea întins pe spate în pat, uneori până la 24 de ore.
Programare
Oricare ar fi problema ta urologică, poți conta pe știința și experiența echipelor noastre medicale supraspecializate. Programează-te cât mai curând pentru o consultație și o discuție deschisă cu unul dintre experții noștri.
